Nimeni nu va putea contesta vreodată rolul crucial jucat de Mihail Gorbaciov în grăbirea colapsului comunismului.

Nu a fost, fireşte, condiţia suficientă, însă, în mod cert, a fost cea necesară. Ori, mai exact spus, una dintre acestea.

Cum scria cândva Zbigniew Brzezinski, prezenţa unui ţar revizionist-marxist la Kremlin a schimbat regulile jocului, a creat un nou prag de aşteptări, de speranţe, de posibilităţi.

Pornind de la titlul unui roman de Graham Greene, politologul Archie Brown a scris biografia secretarului general al PCUS cu titlul „The Gorbachev Factor”. A fost meritul lui Gorbaciov că a refuzat să utilizeze asasinatul în masă pentru a rămâne la putere. A dus reformele hruşcioviste dincolo de orice visase vreodată intempestivul, vulcanicul, imprevizbilul Nikita Sergheievici. A abandonat doctrina Brejnev a „suveranităţii limitate”.

În noiembrie 1987, într-un discurs istoric, a condamnat crimele stalinismului drept „neiertabile şi neuitabile”. A permis publicarea cărţilor unor Soljeniţîn, Ahmatova („Requiem”-ul), Gumiliov, Zamiatin, Pasternak, Mandelstam, Brodski, Koestler, Orwell, Grossman. A încurajat inteligenţia liberală şi a respins ofensivele naţional-bolşevice. A redus drastic puterea aparatului de partid şi a KGB-ului (a plătit pentru aceasta prin faptul că aceste două centre de putere l-au trădat în august 1990).

Stategia sa a fost ţinta atacurilor abjecte concentrate într-un text intrat în istoria infamiei neo-staliniste (articolul Ninei Andreieva din „Sovietskaia Rossia”, „Nu pot renunţa la principii”, publicat în 1988).

Pentru a înţelege rolul istoric al lui Gorbaciov trebuie să ţinem seama de anturajul său format din intelectualii de partid, mulţi foşti redactori ai revistei „Problemele păcii şi socialismului” care apărea la Praga, simpatizanţi ai experimentului „socialismului cu chip uman”. Dar mai ales trebuie să insistăm asupra in fluenţei exercitate de Aleksandr Iakovlev, arhitectul politicii de glasnost.

După năruirea URSS, Iakovlev a mers mai departe decât Gorbaciov în ruptura cu tradiţia marxistă. A scris prefaţa ediţiei ruse a „Cărţii negre a comunismului”. Volumul său, „A Century of Violence in Soviet Russia”, a apărut la Yale University Press cu prefaţa lui Paul Hollander.

Comparat cu Boris Elţân, un revoluţionar veritabil (la începutul anilor ’90), Gorbaciov a fost omul jumătăţilor de măsură. Care au contat însă imens în dezintegrarea monolitului bolşevic.

Gorbaciov şi Elţân s-au maturizat politic în perioada marcată de finalul cultului lui Stalin şi de „Raportul Secret” al lui Hruşciov. Cum observa profesorul George Breslauer în cartea sa „Gorbachev and Yeltsin as Leaders”, cei doi au avut în comun capacitatea de a-şi construi autoritatea, însă mai puţin pe aceea de a şi-o menţine.

În ultimii ani când s-a aflat în fruntea URSS, aflăm de la Archie Brown, Gorbaciov l-a citit pe Eduard Bernstein, cunoscutul teoretician al evoluţionismului social-democrat, devenind tot mai convins că fanatismul ideologic leninist generase un dezastru politic şi moral.

Am scris pe larg despre Gorbaciov în cartea mea din 1988 „Mizeria utopiei” (tradusă la Polirom) unde identificam oscilaţiile sale între socialismul reformator şi neo-leninism.

Iată-l acum pe ultimul preşedinte al URSS, la două decenii după tumultuosul an 1990, venind la Bucureşti pentru a participa la un eveniment mediatic cu nebuloase implicaţii. Sigur, a câştigat ceva bani pentru fundaţia sa. Înţelege el, oare, în ce joc a fost atras? Cum încearcă diverşi foşti şi actuali magnaţi să câştige capital simbolic de pe urma sa? Cum îl foloseşte de fapt Ion Iliescu, perestroikistul înţepenit în vechile metehne maniheist-dogmatice, pentru a-şi cosmetiza imaginea atât de compromisă?

Mă întreb dacă nu ar fi fost normal ca Gorbaciov să vorbească public despre semnificaţia evenimentelor de acum douăzeci de ani, despre cauzele prăbuşirii regimurilor comuniste, despre rolul doctrinei revoluţionare pe care a venerat-o cândva în experimentele genocidare soldate cu moartea a peste o sută de milioane de oameni. S-au servit în schimb fraze găunoase, clişee stânjenitoare.

Din Mihail Gorbaciov, omul politic de anvergură internaţională, groparul unui sistem criminal, pare să nu fi rămas decât numele şi o palidă copie fotografică. Vorbeşte ca un automat, a devenit brand, produs de consum, se lasă utilizat ca o fostă vedetă ahtiată de lumina reflectoarelor. Un întristător „bulevard al amurgului”.