Nu e curios că pieţele financiare par să se bucure la vestea că guvernul Papandreou, democratic ales, pleacă, lăsând în loc diverse aranjamente provizorii? Sau chiar că, ici colo, apăruseră sclipiri de speranţă în ochii investitorilor doar la zvonul, vag şi fantezist, că în Grecia s-ar coace o lovitură de stat militară, adică "soluţia Pinochet" etc.?
Nu e paradoxal că, probabil, cel mai decent premier pe care l-a avut Grecia în ultimii ani e silit să abandoneze după o suită de piruete politice pentru uz intern ce au lăsat cu gura căscată partenerii care nu ştiu să spună în gura mare azi una şi peste trei zile alta, cum a fost cazul cu referendumul (scuze băieţi, era doar ca să subliniem importanţa momentului, ştiţi, poporul nostru are atenţia cam scurtă şi numai aşa îl puteam face să se concentreze pe subiect)? Nu e curios că, la fel ca pe la noi, cei care au plantat sămânţa răului în bugetele publice greceşti (centrul-dreapta) sunt cei mai isterici critici ai austerităţii impuse - nu de FMI sau de UE, ci de realitate? Şi nu e iresponsabil să susţii mai departe, la Bruxelles sau în alte capitale, că avem doar o criză de încredere publică, generată de o criză economică temporară, dar totul poate fi dres cu un pachet de asistenţă, adică o combinaţie de împrumuturi şi ştergere de datorii, după care gripa va trece şi se va intra în normal?
Cel mai bine a rezumat această convingere - eronată - europarlamentarul Cristian Preda, într-un interviu recent. Alături de alte critici la adresa propriului partid, perfect justificate, el a emis şi perla cum că "ar cam fi timpul să terminăm cu acest populism al austerităţii şi tăierilor bugetare". Nu m-aş fi aşteptat de la dl. Preda să-şi imagineze că poporul român a devenit brusc sado-maso, iar un lider ar putea fi realmente populist hăcuind bugete şi lefuri. (Dacă-i aşa, soluţia morală şi anti-populistă ar fi de a da drumul la cheltuire şi deficite, sau cum?). Însă important nu e cine a spus-o, ci faptul că multă lume gândeşte, scrie şi acţionează cu această imagine în minte: găsim acum rezolvarea crizei, după care revenim la creştere.
Poanta e că în stilul ăsta nu vom reveni, iar ce vedem acum seamănă mai degrabă cu sfârşitul unei lumi. Nu al UE sau a zonei euro, care probabil vor rezista ca instituţii, ci al unei filozofii de viaţă consolidată în Occident de 60 de ani. Nu-mi plac de regulă contrarienii, adică cei ce lansează cu orice preţ idei contra bunului simţ, doar ca să devină mai vizibili şi citabili. În majoritatea cazurilor, din fericire, ei greşesc, iar majoritatea nu. Însă în rarele cazuri când ar putea avea dreptate, prefer unii informaţi şi care scriu bine celor de la noi, omniprezenţi, trei la kilogram, de nici nu mai ştii care-i de fapt opinia majoritară.
Ne puteți urmări și pe Google News
Un editorial din "The Times" al lui Mathew Parris, contrarian britanic, ce o mai ia adesea şi pe arătură, cred că pune de astă dată cel mai clar şi corect întrebările de care toată lumea se fereşte: dar dacă, de fapt, ce am construit noi în Occident e o căruţă cu roţi pătrate, ce nu poate să meargă din principiu? Cu alte cuvinte, dacă nu există o cale democratică de a "face lucrurile cum au fost"? Cu toţii am trăit într-un mare balon istoric (mă rog, ei mai mult timp, noi puţin), iar astăzi greşesc atât cei ce guvernează, cât şi cei care ocupă parcurile şi bat cu indignare în tigăi, deoarece împărtăşesc aceeaşi iluzie - că se poate "reveni la normal" - şi sunt în dezacord doar pe mijloacele de a o pune în practică. Grecia şi Italia au fost aduse unde sunt de guverne alese democratic; creditele cu buletinul şi cele ipotecare pentru proprietari insolvabili au fost împinse către popor cu larg consens; traiul pe datorie şi pe seama generaţiilor viitoare, ştiute a fi tot mai subţiri numeric, cel puţin în Europa, a fost nu doar votat cu urale egoiste de generaţiile trecute şi actuale, dar şi privit ca un drept fundamental a cărui contestare este incorectă politic, dacă nu neconstituţională de-a dreptul. În jurul acestei realităţi simple s-a construit un întreg discurs tehnocrat- financiar şi au apărut ritualuri de voodoo economic pentru a spori ceaţa, a ascunde pădurea după copaci şi a ne autoamăgi că e posibil ca la capătul unei ţevi să torni un litru de apă iar la celălalt să iasă doi. Uitaţi-vă seara la televizor sau citiţi pe bloguri: chiar şi acum majoritatea experţilor-comentatori încă predică evanghelia soluţiilor miracol (stimulare, multiplicatori, pârgia investiţiilor etc.) care de fapt se reduc la un lucru simplu: ne-am obişnuit cu un nivel de trai peste posibilităţi şi căutăm trucuri ca să-l perpetuăm pe termen scurt. Pentru că numai pe termen scurt s-a putut asta, dintotdeauna.
Înainte de moneda euro, când lucrurile se blocau în ciuda acestei retorici obscurantiste, guvernele apelau la soluţia simplă a furtului averii fără acoperire, adică la sărăcirea tuturor cu un anumit procent. Ce se câştiga prin prestidigitaţie în ritm de 1-2% pe an, se curăţa în al zecelea an prin 10-20% devalorizare. Sigur, nu se numea aşa, ci "ajustare de competitivitate"; lumea dormea liniştită, iar teoreticienii rămâneau netulburaţi la catedre. Cu moneda comună, tehnica "abureşte-mă frumos şi trimte-mă la culcare" nu mai ţine, acum adevărul trebuind spus în faţă. Iar adevărul înseamnă austeritate: lăsăm moneda la valoarea ei, dar îţi luăm ţie direct o parte din venituri şi avere, umflate nesustenabil şi pe termen scurt prin voodoo macro.
Deci nu vă iluzionaţi cerând democraţie mai multă şi mai directă, pentru că nu asta e problema. Democraţia există deja şi tocmai ea face greu de discutat sincer şi acceptat lecţia principală a crizei globale: aceea că grecii (italienii etc.) vor fi mai săraci în raport cu restul lumii nu doar o vreme, ci pentru totdeauna. Deocamdată popoarele europene aleg să voteze liber şi democratic împotriva realităţii.
Recomandările noastre
