Mircea Cărtărescu: "N-am să mă mir dacă voi citi peste douăzeci de ani, într-un manual de istorie, că Tăriceanu a fost un ferment al progresului, iar Băsescu un jalnic reacţionar".
Primul-ministru Tăriceanu e pe cai foarte mari. După ce s-a târât cu guvernele sale pe sub furcile caudine ale tuturor abdicărilor, compromisurilor şi trădărilor politice, după ce a supravieţuit numai printr-un masiv, scump plătit sprijin pesedist, iată-l că iese azi din ce în ce mai des pe sticlă raportând, pe un ton triumfalist, creşterea economică a României, veştejindu-şi duşmanii şi gratulându-şi prietenii, acordând pomeni electorale generoase. Cine-ar fi crezut că acest om cu care altădată Băsescu spăla podelele avea să ajungă, dintr-un loser absolut, un binefăcător al patriei, pe când preşedintele, făcut parcă să câştige fiecare confruntare în ring, e azi înghesuit într-un colţ şi nu reuşeşte să se trezească din pumni? Ce s-a-ntâmplat în aceşti ani încât a fost posibilă o atât de uluitoare inversare de soartă şi imagine între cei doi oameni politici? De ce învingătorul lui Năstase e azi pe cale de-a fi învins de cel mai slab dintre adversarii săi din ultimii zece ani?
Să ne amintim triumful portocaliu din 2004, euforia noastră, a tuturor, la victoria incredibilă a lui Băsescu împotriva sistemului pesedist, al baronilor locali şi-al corupţiei generalizate. Imediat, noul preşedinte, imens popular, l-a desemnat ca prim-ministru pe liberalul Tăriceanu. Alianţa PD-PNL părea ideală, o guvernare de centru-dreapta de care România avea mare nevoie după dezastrul pesedist. Foarte rapid s-a produs însă ruptura catastrofală dintre cei doi oameni, cele două partide şi, aş spune, mai ales între două viziuni politice diametral opuse. Faimosul bileţel agramat de la originea întregii rupturi era parte din sistemul fanariot al favorurilor şi slăbiciunilor: preşedintele era îndemnat să intervină în justiţie în favoarea partenerului de afaceri al lui Tăriceanu, Dinu Patriciu, anchetat pentru diverse infracţiuni economice. Adevărată hârtie de turnesol, afacerea biletului a revelat două politici în conflict. Băsescu a urmat politica însănătoşirii climatului vieţii naţionale prin condamnarea trecutului comunist, deconspirarea colaboratorilor fostei Securităţi şi urmărirea, în plan extern, a priorităţilor naţionale: integrarea în NATO şi UE şi unificarea cu Republica Moldova. Prin această politică având un limpede substrat etic şi democratic, Băsescu este, de fapt, un continuator al politicii lui Emil Constantinescu, care a luptat şi el cu „structurile“ comunisto-securiste, a fost învins şi a suferit în consecinţă o catastrofală prăbuşire de imagine. Dincolo de firea foarte diferită a celor doi preşedinţi, asemănările sunt frapante: ambii au triumfat iniţial, au fost susţinuţi de societatea civilă şi de cei mai cunoscuţi intelectuali (în linii mari aceiaşi), pentru ca în cele din urmă să fie abandonaţi sau trădaţi de aproape toţi susţinătorii de altădată.
Se ştie ce a urmat: Băsescu a devenit un pericol suprem pentru cursul lucrurilor în România, pentru, adică, sistemul oligarhic, complex politico-economic construit pe fundaţiile fostei Securităţi. Cum acest sistem e transpartinic, preşedintele s-a văzut deodată singur în faţa unei formidabile coaliţii care-a forţat debarcarea sa, fiind salvat doar de plebiscit, adică de apelul direct la populaţie, nemediat de clasa politică.
Tăriceanu, pe de altă parte, s-a făcut frate cu dracul şi, în consecinţă, iată-l că trece puntea cu o seninătate care uimeşte. De fapt, nu-i nimic uimitor: într-o ţară ca a noastră nu se putea întâmpla altfel. În spatele primului-ministru, bărbat elegant şi de succes, au fost întotdeauna doi oameni cu mult mai puternici decât el, cei mai puternici oameni din România: Iliescu şi Patriciu, într-o înfrăţire de interese absolut simbolică. Pe când în spatele lui Băsescu, plebeul de la mama lui, nu este nimeni, absolut nimeni, dacă nu pui la socoteală o puzderie de neînsemnate fantome politice care formează cuvântul atât de frumos „naţiune“, de fapt „boborul“ fără putere şi chip, atât de schimbător, de altfel. Iată tristul adevăr: politica etică, anticomunistă şi antioligarhică născută de Revoluţia din ’89 nu-i mai interesează decât pe câţiva visători. Pe plan etic, am pierdut cu toţii. Forţele cinice ale intereselor, imorale sau amorale, în orice caz antidemocratice, ale lumii româneşti aşa cum cristalizează ea azi sunt absolut dominante în toate partidele. Sunt aceleaşi forţe care azi ruinează justiţia, învăţământul, educaţia şi cultura, care distrug patrimoniul naţional şi sistemele ecologice naturale în numele acumulării mafiotice şi ultraconcentrate de capital. Ca-ntotdeauna în istorie, marile averi se fac în epoci tulburi prin mijloace dintre cele mai murdare, pentru ca după o generaţie sau două să capete legitimitate, ceea ce e îngrozitor de demoralizant şi de trist. N-am să mă mir deloc, deci, dacă voi citi peste douăzeci de ani, într-un manual de istorie, că Tăriceanu a fost un ferment al progresului, iar Băsescu un jalnic reacţionar...
Recomandările noastre
