VLADIMIR TISMĂNEANU: „Populismul propune strategia protestului permanent, în care liderul răspunde în faţa Istoriei, a «Neamului», deci nu în faţa alegătorilor“.
Liberalismul democratic nu a învins definitiv în zona postcomunistă, fiind în continuare ţinta unor atacuri din partea mişcărilor populist-etnocentrice, neotribaliste, colectivist-socialiste, primordialiste şi ostile modernităţii burgheze.
Primejdia populistă a fost recent discutată, cu înţeleaptă acurateţe, de dl Mihai Şora, într-un număr recent din „Viaţa Românească“. De-a lungul anilor, am scris eu însumi pe larg pe acest subiect, inclusiv o carte cu titlul „Fantasmele salvării“ (Polirom, 1999). Propriile mele ipoteze despre populism se află în deplin consens cu poziţia domnului Şora din dialogul său cu Luiza Palanciuc.
În genere, sistemele democratice, societatea deschisă continuă să se confrunte cu pericolul diverselor forme de radicalism politic, înainte de toate acela al populismului etnocentric. În urmă cu două decenii, în faimoasa discuţie provocată de apariţia articolului lui Francis Fukuyama „Sfârşitul istoriei“, filosoful politc Allan Bloom, discipol al lui Leo Strauss şi autor al remarcabilei lucrări „The Closing of the American Mind“, scria în revista „The National Interest“: „Victoria liberalismului este categoric nesatisfăcătoare... Sugerez că fascismul are un viitor, dacă nu este chiar viitorul“. Lăsând la o parte tonalitatea cultural-pesimistă a viziunii lui Bloom, nu se poate nega faptul că ultimii ani au confirmat recrudescenţa unor formule politice baroce, în care temele egalitarismului colectivist şi ale unui naţionalism cu abia-mascate conotaţii rasiste au devenit formule predilecte de expresie pentru formaţiuni politice antisistemice. Populismul etnocentric este în această perspectivă, cel puţin cazul lumii postcomuniste, o tentativă de a unifica în discursuri resentimentare şi panicate nostalgiile tribal-colectiviste şi oroarea de diversitate specifice mişcărilor totalitare.
Ofensiva mişcărilor autoritarpopuliste este aşadar o trăsătură esenţială a politicii de după Războiul Rece, deopotrivă în Est şi în Vest (să nu uităm ceea ce s-a petrecut la Budapesta, unde explozia de violenţă din toamna anului 2006 a fost înainte de toate mărturia persistenţei unei anumite tradiţii de populism anarhic, izolaţionist şi adeseori agresiv). În întreaga lume postcomunistă, observăm acţiunile unor mişcări populiste care denunţă, uneori extrem de virulent, „capitalismul lipsit de suflet“, „exhibiţionismul liberalist“ şi „valorile occidentale decadente“. Noul organicism se opune tendinţelor globalizante, invocând un teritoriu romantizat al comunităţii etnice neafectate de valurile de imigranţi, de spiritul mercantil al tranzacţiilor şi investiţiilor planetare, deci ferit de impactul unei economii de piaţă privită ca opusă tradiţiei şi valorilor naţionale. Acest nou val populist nu este pur şi simplu o recidivă a ceea ce s-a petrecut în perioada interbelică, deci a competiţiei tradiţionale între „urbanişti“ şi „nativişti“, ci o expresie a unor noi tensiuni culturale, morale şi politice generate de colapsul vechilor structuri leniniste şi dureroasa naştere a comunităţilor politice democratice. Ce este aşadar populismul etnocentric? Cred că definiţia minimală a acestui tip de practică şi ideologie ar fi următoarea: avem de-a face cu o strategie politică menită să stârnească mobilizare de masă şi sprijin entuziast pentru un lider, partid sau mişcare în rândul unor grupuri sociale eterogene afectate de obligaţiile statului de drept. Apelurile la cei care se simt excluşi din marile transformări politice şi sociale, deci la straturile alienate şi defavorizate, sunt direct legate de exaltarea calităţilor presupus providenţiale ale „mişcării“. Sfidând construcţia raţională a spaţiului politic, populismul propune strategia protestului permanent, în care liderul răspunde în faţa Istoriei, a „Neamului“, deci nu în faţa alegătorilor. În acest sens, a-l prezenta pe Traian Băsescu drept un conducător de tip populist este o distorsiune aberantă.
Dimpotrivă, adversarii săi sunt cei care cultivă ambiguitatea morală, amnezia, cinismul şi salturile mortale la nivelul alianţelor. Populismul este o ideologie vagă, versatilă, incoerentă, unificând temele radicale de dreapta (colectivism etnocratic) cu cele ale unei stângi neoleniniste (atacul continuu împotriva valorilor burgheze şi dispreţul pentru practicile procedurale, schimbarea regulilor jocului în funcţie de interese tactice). Liderul populist este astăzi anti-integraţionist, iar mâine, în funcţie de propriile interese, poate jura pe steagul Uniunii Europene. Ieri, Iliescu declara că adora UE, azi o numeşte o organizaţie „scârnavă“. Angoasele tranziţiei, şocul globalizării şi iresponsabilitatea unor grupuri ale elitei politice nu pot decât servi scopurilor sumbre ale acestor mişcări. Radicalismul populist este deci pseudo-răspunsul demagogic la dileme şi conflicte reale din inima democraţiilor incipiente ori chiar consolidate.
Recomandările noastre
