TISMĂNEANU: "Au trecut şase decenii de la aşa-zisul Congres de unificare din februarie 1948".
Au trecut şase decenii de la aşa-zisul Congres de unificare din februarie 1948. Interesant şi simptomatic este faptul că Institutul „Ovidiu Şincai“ al PSD găseşte timp şi resurse să atace politica externă a preşedintelui Băsescu, dar nu consideră de cuviinţă să analizeze implicaţiile anihilării unui partid din care pretinde că descinde.
Tocmai aici se află miezul chestiunii: PSD a dovedit cu asupra de măsură că se simte mai aproape de metodele comuniste decât de mentalităţile şi ideile social-democrate. Nu doar ca viziune exclusivistă, dar şi ca atitudine faţă de istoria politică a ţării, ne întâlnim cu vechile metehne propagandistice de sorginte bolşevică. În calendarul personal al lui Ion Iliescu, aniversarea năruirii social-democraţiei de către agenţii Kremlinului rămâne probabil una glorioasă. Tot aşa cum mă îndoiesc că are vreun regret legat de furtul alegerilor din 1946 ori de suprimarea violentă a partidelor istorice, inclusiv a PSD. Mnemofobia totalitară se prelungeşte în amnezia cultivată de atâţia dintre profitorii postcomunismului.
Ce s-a întâmplat în acel februarie a fost rezultatul aplicării entuziaste de către comunştii din România a preceptelor staliniste codificate de ideologul bolşevic Andrei Jdanov şi discipolul său maghiar Matyas Rakosi. Era vorba de „tactica salamului“, respectiv lichidarea „pe felii“ a sistemului pluralist şi instaurarea dictaturii partidului unic. Asemeni menşevicilor în Rusia, detestaţi maniacal de Lenin şi adepţii săi, social-democraţii din Europa de Est şi Centrală îi exasperau pe fanaticii comunişti. Din lexiconul belicos al Cominternului, aceştia învăţaseră să vitupereze impotriva „social-fasciştilor“, „remorcile oportuniste ale burgheziei“. Socialiştii anticomunişti (mă refer în primul rând la Constantin Titel Petrescu, Şerban Voinea, Ion Flueraş, Iosif Jumanca şi cei care îi susţineau, de fapt majoritatea membrilor PSD) erau ponegriţi drept „vânză tori ai intereselor proletariatului“. Agresiunile agitatorice ale „Scânteii“ dirijate de Miron Constantinescu şi Leonte Răutu împotriva socialdemocraţilor „de dreapta“ (deci care refuzau pseudo-unificarea) spun totul despre intensitatea urii nutrite de comunişti în raport cu un partid într-adevăr legat de interesele clasei muncitoare româneşti. Ordinul lui Stalin era limpede şi a fost urmat întocmai în toate „democraţiile populare“: social-democraţia trebuia emasculată prin absorbţia aripii colaboraţioniste în partidul comunist. Una dintre mărturiile cele mai importante pe subiect este cartea „Stânga în România, 1832-1948 - tentativă de sinucidere sau asasinat“, a regretatului Vladimir Krasnosselski, sociolog de marcă şi fost secretar al lui Titel Petrescu.
Social-democraţii făceau parte din altă familie spirituală decât întunecaţii militanţi bolşevici. Ataşaţi idealurilor reformiste şi parlamentarismului, ostili revoluţionarismului nihilist, ei trebuiau distruşi, compromişi, intimidaţi, umiliţi. Pentru leninişti, scria Arthur Koestler, nu e suficient să-şi învingă adversarul. Ei vor să-l facă demn de dispreţ. La Congresul din 1948, botezat Congresul I al PMR, au fost utilizaţi câţiva renegaţi socialdemocraţi (Lothar şi Eugenia Rădăceanu, Theodor Iordăchescu, Ştefan Voitec, Barbu Solomon, Mişa Levin) pentru a crea iluzia unei reale reconcilieri istorice între comunişti şi socialişti. În fapt, era vorba de capitularea oportunistă a echipei Rădăceanu-Voitec. La acelaşi congres, Teohari Georgescu (secretar al CC şi ministru de interne) îl atacă pe Lucreţiu Pătrăşcanu pentru „deviere naţionalistă“. Raportul politic a fost prezentat de Gheorghiu-Dej, iar cuvântul de închidere a fost rostit de Ana Pauker. Mesajul CC al PC (b) al URSS era semnat de Mihail Suslov (secretar al CC responsabil cu chestiunile internaţionale), iar scrisoarea Congresului către „părintele popoarelor“, I.V. Stalin, o mostră de abjecţie sicofantică, a fost citită de Constanţa Crăciun. Peste câteva săptămâni, Pătrăşcanu era plasat sub domiciliu forţat. În noiembrie 1949, Rajk era victima unei halucinante înscenări judiciare şi era spânzurat la Budapesta. Derulat în atmosfera misticoid-dogmatică proprie sectelor leniniste, oferind un spectacol retoric centrat pe supremaţia limbii de lemn, Congresul I al PMR a consacrat dominaţia totală a comuniştilor asupra grupului social pe care pretindeau că-l reprezintă. După câteva luni, fostul fruntaş social-democrat convertit la comunism, Mişa Levin, defecta în Italia. Ion Flueraş şi Iosif Jumanca au murit în temniţele comuniste. Au fost omagiaţi de Traian Băsescu în discursul de condamnare a dictaturii comuniste din 18 decembrie 2006. Timp în care Vadim şi Aprodu- Buruiană fluierau, tropăiau şi urlau, iar Iliescu şi ai lui porneau lupta pentru suspendarea lui Traian Băsescu.
Recomandările noastre
