IONIŢĂ: "A fost nevoie să-l împuşcăm pe Ceauşescu ca să ajungem în fine să trăim decenii de împliniri măreţe. Şi o facem ca în democraţie, bombănind".
De un an de zile, Cehia a trecut înaintea Portugaliei ca PIB pe locuitor. Nu e prima ţară fostă comunistă care ajunge din urmă şi depăşeşte un membru vechi al UE: Slovenia era deja de o bucată de vreme peste Portugalia şi Grecia. Dar Slovenia e o ţară mică, cu populaţie nici cât Bucureştiul, fiind privită ca o aberaţie statistică. Însă Cehia e măricică şi a moştenit din comunism de toate, şi bune, şi rele. Progresul său rapid din ultimii ani arată că istoria nu e fatalitate, iar dacă face ce trebuie Estul poate foarte bine să o ia înaintea Vestului, aşa cum visa odinioară Hruşciov (termenii sunt relativi: strict geografic, Praga e mai la vest decât Viena). Integrarea europeană, dincolo de politicianisme sau strategii sectoriale stupide, este într-adevăr un proiect benefic şi vizionar, în buna tradiţie a iluminismului european.
Morala este deci una optimistă, pentru că în urma Sloveniei şi Cehiei tropăie harnic toţi ceilalţi nou-veniţi, inclusiv România şi Bulgaria: care mai elegant, care mai dezarticulat, cum poate fiecare. Însă dezlănţuirea energiilor care până acum se iroseau în zadar în sisteme distorsionate, plus reevaluarea activelor naţionale care timp de şaizeci de ani au zăcut depreciate, sub povara unor norme care distrugeau valoare economică în loc s-o creeze, este un proces fără precedent în modernitate. Şi care demonstrează, încă o dată, că instituţiile şi politicile sunt mult mai importante decât bogăţiile naturale sau alţi factori în drumul către prosperitate al unei societăţi. Gândiţi-vă doar cum terenurile şi clădirile şi-au sporit la noi valoarea cu un ordin de mărime în doar un deceniu, fără să aibă nimic „obiectiv“ în spate, doar ca rezultat al clarificării proprietăţii şi garanţiilor statului de drept. Prin efect de maree, asta i-a îmbogăţit pe toţi est-europenii. Sau cum, pentru prima oară în istorie, sute de mii de săteni din România şi Bulgaria călătoresc liber şi muncesc în Vest (şi nu doar elitele înstărite sau studenţii pe burse de stat, ca înainte de război), fără să mai depindă de comisii de selecţie şi birouri de paşapoarte.
Mă întreb însă dacă, prinşi în vâltoarea evenimentelor, suntem noi în stare să facem doi paşi înapoi şi să vedem pădurea de copaci. Mai curând nu, iar comentatocraţia e una din sursele importante ale acestei orbiri faţă de termenul mediu şi lung. Ca şi Eminescu-gazetarul, pe care conservatori şi progresişti deopotrivă îl iau azi de model (iar nu pe paşoptişti, deşi aceştia s-au dovedit mai realişti pe termen lung), directorii de opinie îşi urmăresc propriile marote şi nu au instrumente să perceapă în profunzime ţara de sub ochii lor; oricum, nu mai mult decât politicienii pe care îi critică. Ei nu folosesc argumente, ci enunţuri charismatice; nu analizează, ci dau sentinţe; nu cercetează faptele ca să-şi formeze o părere, ci în cel mai bun caz selectează două-trei exemple cu care să-şi ilustreze părerile predefinite. Nu e de mirare că predicţiile lor sunt ca prognozele repetate de explozie a preţului la pâine: se infirmă cu regularitate.
Pesimismul şi harţagul confuz, inclusiv în legătură cu aderarea la UE (că va fi rău; că ne vor cumpăra străinii sau, dimpotrivă, că nu ne cumpără la fel de repede ca pe alţii; că nu vom putea concura şi ne vom duce de râpă sau că vom concura prea tare şi ni se va da în cap etc.), au ajuns sinonime cu vigilenţa civică, pe fondul lipsei de interes şi capacitate pentru analiză. Sub metafore şi isterii de rigueur nu e mare lucru, în afară de obişnuinţa de a umple un spaţiu dat, ca să ţi se audă vocea, fără a şti exact ce vrei să spui. Dincolo de acuzele aduse pe bună dreptate guvernelor, contextul real e din fericire unul pozitiv, în special în ultimii zece ani. Cu alte cuvinte, am avut atâta noroc că nici nu ştiu ce am făcut noi să-l merităm. Testul e simplu: întrebaţi-vă în ce perioadă din istoria României v-ar plăcea să vă mutaţi, dacă aţi putea, pocnind din degete. Sincer, eu aş rămâne fără ezitare în luna februarie 2008, pentru că n-a existat niciodată o Românie mai prosperă, liberă şi mai echitabilă pentru toţi cetăţenii ei, iar perspectivele în regiunea noastră n-au fost niciodată mai bune.
Standardul de viaţă este mai ridicat decât oricând, iar ceea ce are la dispoziţie o familie medie în România contemporană ar fi fost considerat un lux exorbitant cu 50-60 de ani în urmă. Pragul de sărăcie de azi ar fi fost normalitatea în perioada interbelică sau chiar bunăstarea pentru mulţi dintre cei 80% români care locuiau la sat. Educaţia şi sănătatea, subfinanţate cum sunt, ajung azi şi la ei, iar în anii ce vin subvenţiile agricole europene - cu care, personal, nu prea sunt de acord - îi vor transforma pe ţăranii români, ca şi pe cei polonezi, în mari susţinători ai Uniunii (şi să vedeţi ce scandal va fi când va trebui să le eliminăm după 2014). A fost nevoie să-l împuşcăm pe Ceauşescu ca să ajungem, în fine, să trăim decenii de împliniri măreţe. Şi o facem ca în democraţie, bombănind.
Recomandările noastre
