Horia Roman Patapievici: "Viata democratica nu se poate desfasura in afara partidelor. De ce?"
Raspunsul e simplu: pentru ca suntem prea multi, iar democratia directa, care ar fi putut face caduca existenta partidelor, e posibila numai atunci cand toti cetatenii pot fi simultan adunati intr-o piata. Cand numarul cetatenilor excede acest criteriu, democratia nu poate fi decat reprezentativa, iar intre alegatori si alesi trebuie sa existe o instanta de selectie a cadrelor, in care cetatenii sa se poata cu usurinta recunoaste: aceasta instanta intermediara este partidul politic.
De aici rezulta doua lucruri: primul este ca, intr-o democratie reprezentativa, parlamentul este o institutie obligatorie; al doilea este ca existenta partidelor, oricat de corupte si anacronice ar parea, este inevitabila. Prin urmare, gandul ca am putea ramane in interiorul democratiei renuntand la parlament ori interzicand partidele este si gresit, si eronat, si periculos. Asta nu inseamna ca parlamentarii ori membrii de partid ar putea invoca ideea de parlament ori ideea de partid pentru a se sustrage criticii. Pentru a da un continut democratiei, persoanele trebuie criticate; pentru a-i asigura existenta, principiul pe care persoanele se straduiesc sa il ilustreze (ori pretind ca o fac) trebuie literal conservat.
Partidele politice, prin urmare, sunt consubstantiale democratiei reprezentative. Orice critica legitima a lor NU le poate nega dreptul la existenta. Cum arata, atunci, partidele noastre?
Dupa prabusirea regimului comunist, sistemul de partide s-a infiintat printr-o serie de fraude. Partidele istorice au reaparut ca si cand ar fi dat pana atunci lupte eroice in ilegalitate. Altfel spus, au reaparut facand complet abstractie si de infrangerea lor totala (in trecut), si de inexistenta lor absoluta in constiinta publica (in prezent). Aceasta a fost frauda pioasa: de inteles, daca ne gandim cat de persecutate au fost; daunatoare, daca ne gandim ca nimic durabil nu se poate edifica pe neadevar. Una peste alta, pedagogia fraudei pioase a fost inutila: evolutia ulterioara a partidelor istorice a confirmat frauda si nu a justificat pietatea.
Care a fost soarta partidelor istorice? PSDR s-a dizolvat in mod rusinos in PDSR: urmasii victimelor au legitimat urmasii calailor, astfel ca Dej, in mod simbolic, a putut inca o data batjocori demnitatea unor Titel Petrescu si Iosif Jumanca. PNT, transformat in PNTCD, a fost eliminat din viata politica prin alegeri, dupa o guvernare in coalitie in care i-a dezamagit si pe cei care l-au sustinut cu entuziasm, si pe cei care l-au sustinut ca sa se razbune de dezamagirile produse de altii, si pe cei indiferenti: a dezamagit mai mult decat oricare alt partid, pentru ca mai mult decat oricare alt partid promisese sa nu mai dezamageasca pe nimeni. Fraudele, pioase ori nu, se razbuna intotdeauna.
PNL, dupa o guvernare de unul singur, in care s-a dovedit la fel de ahtiat de putere, la fel de cinic, de corupt, de arbitrar si la fel de servil in raport cu oligarhii proprii precum partidul lui Adrian Nastase mai inainte, va avea soarta pe care i-o va hotari electoratul, dupa ce amintirea masurilor de lingusire a populatiei se va sterge, iar efectul lor se va transforma, prin logica implacabila a legilor economice, in contrariul. In concluzie, partidele istorice nu si-au tinut promisiunea de a aduce printre noi ce fusese bun in viata interbelica, reusind in schimb din plin sa-si dovedeasca identitatea de practici cu partidele ex-comuniste. Dreapta a renascut, dupa Revolutie, prin partidele istorice; stanga s-a afirmat prin Frontul Salvarii Nationale. Daca renasterea dreptei a fost urmarea unei fraude pioase, afirmarea stangii a fost urmarea unei fraude revoltatoare. Frauduloasa a fost reciclarea partidului comunist in partid salvator al democratiei; revoltatoare, insa, a fost uzurparea revolutiei: din anticomunista, cum putuse fi, a fost silita sa se transforme in conservatoare a majoritatii practicilor comunismului real, sub bagheta otravita a vrajitorului malefic care a uzurpat-o (Ion Iliescu). Asa, anticomunist a fost doar verbiajul justificarilor, camuflat-comunista a fost realitatea practicilor.
Aceste doua tipuri de fraude au dus la un paradox generator de confuzii (spre deosebire de paradoxurile fertile, care sunt generatoare de cunoastere: de pilda, paradoxurile lui Zenon): pentru conservarea practicilor si retelelor comuniste, stanga a adoptat politici de dreapta; pentru a se mentine la putere, dreapta si-a apropiat practicile stangii. Astfel incat masurile cele mai populiste (si mai iresponsabile) au fost luate de un guvern declarat de dreapta (PNL-Tariceanu), iar privatizarile cele mai masive (si mai corupte) au fost facute de un guvern declarat de stanga (PSD-Nastase). Concluzia? La noi si stanga e de dreapta, iar dreapta-i tot de stanga.
Acest paradox este ilustrat si de faptul ca, dupa disparitia din scena a partidelor istorice (PNL a decedat moral, decazand din calitatea sa de partid istoric, atunci cand a inceput sa semene, in practica sa parlamentara, cu PSD, iar guvernarea sa nu a mai putut fi distinsa decat prin cateva nume de guvernarile PSD anterioare), dreapta se reface din stanga (PD, care provine din FSN, se pozitioneaza la centru-dreapta), iar stanga se legitimeaza prin dreapta (PSD nu poate fi distins prin nimic, la scara romaneasca, de un partid de centru-dreapta).
Confuzia fiind totala (stanga e dreapta si dreapta e stanga), concluzia nu poate fi decat una singura: nu doar parlamentarii trebuie selectionati dupa alt criteriu decat cel de pana acum, care lasa mana libera partidelor; ci si partidele trebuie schimbate cumva, din temelii. Cum, nu stiu; dar chestiunea trebuie ridicata. Ideea de partid trebuie pastrata. Dar partidele trebuie schimbate sau, altminteri, ne vor schimba ele pe noi, fie pe piata libera, la vanzare, fie pe dos, aruncandu-ne la cos.
Recomandările noastre
