În prima jumătate a acestui an, lumea părea preocupată de evoluţiile interesante şi rapide din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu.
Televiziunile globale, ca şi televiziunile naţionale de ştiri, se grăbeau să îşi trimită corespondenţii în locurile cele mai fierbinţi ale acestor desfăşurări, la Tunis, Cairo, în Yemen sau în Bahrein. Totul părea că se precipită, întreaga lume arabă părea cuprinsă de un val de revoltă, părea că se află în mijlocul unei fundamentale mişcări reformatoare. Regimuri vechi de câteva decenii se clătinau, autoritarismul tradiţional în acele zone părea în pericol. Preşedinţii Ben Ali şi Mubarak şi-au pierdut destul de repede poziţiile, regimurile lor corupte şi autoritare s-au prăbuşit, iar odată cu plecarea şefilor lor, camarilele ce îi înconjurau au părăsit şi ele prima scenă publică din Tunisia şi Egipt. Locul acestora însă, în ţări care nu erau foarte pregătite pentru o schimbare democratică majoră, a fost luat de cele mai multe ori de către administratori sau militari de rangul doi-trei, personaje care cunoşteau resursele şi mecanismele exercitării puterii în proprile lor state. Schimbarea însă nu a fost majoră, iar caracterul superficial al acesteia a fost în primul rând sesizat de către societăţile tunisiană şi egipteană.
În alte ţări, precum Yemen sau Bahrein, lucrurile au avut însă o cu totul altă evoluţie. În pofida violenţelor de stradă şi a caracterului hotărât şi militant al opoziţiei, regimul de la Sana’a continua să reziste, toate acestea în contextul unei societăţi tradiţionaliste, sărace şi mult prea puţin deschise către lume. În Bahrein însă a fost nevoie de intervenţia vecinului Saudit pentru ca stabilitatea politică să fie consacrată.
În cazul Libiei, realităţile au evoluat diferit, acolo asistându-se astăzi la un adevărat război civil ce riscă să se prelungească. Personalitatea lui Gaddafi, cât se poate de vizibilă şi de mediatizată în ultimele decenii, a complicat de fapt conflictul. Regimul paralel instalat la Benghazi are dificultăţi în încercarea de eliminare a rezistenţei clanului Gaddafi ce continua să controloze capitala Tripoli.
Protecţia aeriană internaţională nu a simplificat lucrurile. Realităţile se complică însă în mult mai mare măsură atunci când ajungem în Siria. Regimul lui Bashar al-Assad, succesorul tatălui său Hafez, în încercarea de a supravieţui revoltelor, are toate posibilităţile să devină cel mai sângeros, confruntarea siriană depăşind-o în intensitate chiar şi pe cea din Libia. Ca şi Libia, Siria este o ţară în care presa internaţională nu are acces. Opoziţia Siriană, neavând avantajul unei concentrări regionale, nu este mai puţin eficientă, iar represiunea nu este mai puţin încrâncenată. Puţinele lucruri pe care le ştim din evoluţia din Siria ajung la noi accidental şi triunchiat. Spre deosebire de Libia, în cazul sirian, şi capitala Damasc este scena unor importante confruntări între cei care doresc sfârşitul regimului Bashar al-Assad şi susţinătorii actualului preşedinte. Nu avem o evidenţă exactă a numărului victimelor, la noi ajungând însă informaţii cutremurătoare. Se spune că, de teamă, sirienii îşi îngroapă morţii, pe ascuns, în curţi sau în parcuri.
De ce toate acestea? Cum este posibil să se întâmple aşa ceva într-o lume globalizată, într-o lume în care drepturile omului sunt atât de des clamate? Explicaţia ţine de poziţia geostrategică a Siriei. Siria este o ţară de a cărei stabilitate, în ultimă instanţă, depinde şi precarul echilibru dintre lumea arabă şi statul Israel. Siria este ţara care poate balansa, sau nu, interesele iraniene din Orientul Apropiat, sau care poate răsturna stabilitatea fragilă dintre fundamentalismul islamic şi tendinţele moderate din această parte a lumii. Nu în ultimul rând, Siria este o ţară mare cu un potenţial militar comparabil în zonă numai cu cel al Egiptului. De fapt, jucătorii globali nu sunt deloc interesaţi de o schimbare acolo. Nu pot însă să îşi neglijeze cu totul principiile şi astfel dosarul sirian a ajuns în faţa Consilului de Securitate. La New York, la ONU, situaţia pare a se fi blocat atâta vreme cât China şi chiar şi Federaţia Rusă se opun unei condamnări ferme a regimului al-Assad.
Recomandările noastre
