Cu evenimentele săptămânii care-a trecut, partidul de guvernământ a egalat, fără nicio îndoială, imaginea de partid corupt pe care PSD-ul o avusese pe vremea guvernării Năstase.
Sunt de acord cu preşedintele Băsescu că aici nu mai e nimic de făcut. Nici măcar nu sunt dezamăgit: asta e România. Se vine la guvernare cu idei nobile, se pleacă înglodat în ticăloşii. În cei douăzeci de ani de democraţie am avut de câteva ori de doi bani speranţă: la Revoluţie, în Piaţa Universităţii, la câştigarea alegerilor de către Emil Constantinescu şi de către Traian Băsescu şi Alianţa D.A. Şi, măcar unii dintre noi, chiar şi la câştigarea, neaşteptată şi "împotriva cursului jocului", ca un gol în prelungiri, a ultimelor alegeri de către acelaşi Băsescu.
De fiecare dată speranţele noastre s-au năruit. De fiecare dată adversarul din umbră (moştenirea noastră orientalo-comunisto- securistă manifestată prin amoralitate şi corupţie) s-a dovedit mai puternic. Dar până acum identificam acest adversar cu stânga cripto-comunistă, cu PSD-ul şi sateliţii săi. Era aşa de reconfortantă situaţia în care vedeam răul politicii româneşti în monstruoasa coaliţie PSD-PRM-PC. Trec astăzi pe sub adevărate furci caudine când, fiind un om de bună-credinţă, sunt silit să recunosc că partidele "curate", cele pe care am mizat, nu se mai disting cu nimic de celelalte. Alianţa D.A. şi-a bătut joc şi de dreptate, şi de adevăr, şi de viitorul nostru, nu altfel decât ar fi făcut-o adversarii.
Priviţi în ce hal a ajuns liberalismul la noi. Ce om cinstit mai poate crede în bunele lor intenţii, în condiţiile în care, de ani buni, iar acum pe faţă, "pretinii" lor sunt PSD-iştii? Cine mai poate crede într-un spirit liberal necorupt, în urma alianţei cu Voiculescu? Este monstruos şi revoltător ce se întâmplă.
N-aş fi crezut niciodată să fiu martorul unei asemenea strâmbări a drumului acestui partid în care am crezut mai mult decât în oricare altul. Răul pe care Crin Antonescu îl face azi ideii liberale în România este incalculabil. Intrarea în coaliţia stângii va ruina partidul, îi va anula credibilitatea, va duce la anihilarea singurului nucleu de europenism pe care-l mai aveam.
Priviţi şi mamutul cu picioare de lut al PDL-ului: nimic de făcut, vorba lui Băsescu. Şpăgari, traficanţi de influenţă, interlopi de cea mai joasă speţă protejaţi de colegii lor din parlament. În condiţiile în care se punea problema aderării la spaţiul Schengen. E de necrezut şi de neiertat. Ştiam, fireşte, că PD, fostul partid al lui Roman, nu era decât latura mai reformatoare a FSN-ului. Dar Băsescu îl ridicase de la 7 la sută şi-i dăduse oarecare credibilitate. Azi buldogul muşcă mâna care l-a hrănit. Nimic pe lume nu m-ar mai putea determina să votez vreodată un asemenea partid, nici măcar, ca până acum, ca să aleg răul cel mai mic. De fapt, îmi dau seama cu tot mai mare uimire că la alegerile următoare n-am pe cine vota. O să-l votez naibii pe Dan Diaconescu, ca bâlciul să fie deplin. Măcar aflu şi eu dacă e adevărat că înecatul de la Cernavodă a călătorit în timp ca să-i ucidă pe părinţii fetei...
Dacă nu cumva oamenii curaţi din PDL, aripa lor liberală, îşi vor da seama, acum, în ceasul al unsprezecelea, că nu mai are sens să rămână lângă şpăgari şi nemernici. Nimic nu-i mai reţine acolo. Nu mai pot avea nici speranţa câştigării alegerilor, nu mai pot conta nici pe sprijinul preşedintelui. Creuzetul lor de idei a fost sufocat de fumul gros al greilor partidului. Nu s-a ales nimic din eforturile lor de clarificare doctrinară. Visez la constituirea unui partid mic, deocamdată fără pretenţii de ascensiune la putere, cu Monica Macovei, Valeriu Stoica, Sever Voinescu, Teodor Baconschi, Cristian Preda şi ceilalţi de aceeaşi calitate, un partid cu care să mă pot identifica, pe care să-l pot vota ştiind că nu are şanse, dar măcar s-o fac cu inima împăcată.
Monstruoasa coaliţie poate să se instaleze la guvernare, Crin sau Ponta se pot aşeza pe tron, la Cotroceni. Fie ce-o fi şi întâmplă-se ce s-o-ntâmpla, căci schimbări în bine nu mai aştept. Dar aş vrea să ştiu şi eu că mă reprezintă cineva în spectrul politic, căci doar fiecare dintre noi trebuie să se regăsească undeva. Cel mai cumplit lucru care ţi se poate întâmpla e să te trezeşti dimineaţa, să te uiţi în oglindă şi să nu vezi pe nimeni. Asta este, de două decenii, viaţa politică a României: o oglindă goală, cu luciul mâncat de pete, în care nu se mai recunoaşte nimeni.
Recomandările noastre
