Mircea Mihăieş: "Serile trecute, unul dintre cei mai talentaţi jurnalişti români actuali, admirabil şi atunci când scrie despre sport, şi despre viaţa politică, făcea o observaţie de bunsimţ: de ce sunt eu, cetăţeanul, obligat să plătesc o mie, o mie cinci sute de poliţişti, jandarmi, forţe călare, plus cine ştie câţi agenţi „undercover” pentru a ţine în frâu hoardele „microbiştilor” de la Steaua şi Dinamo?"
Ne-am resemnat cu situaţia, ne îngrozim periodic de imaginile de la televizor, şi gata. Parc-ar fi o fatalitate. Nu e. Şi alte ţări au cunoscut fenomenul huliganismului din preajma stadioanelor, dar n-au stat cu mâinile în sân. Aici e vorba de bande organizate paramilitar, de inşi primitivi. Reacţia contra lor trebuie să fie de o brutalitate direct proporţională cu aceea indusă de ei în societate.
Nu e locul să discut aici responsabilitatea - sau, mai bine zis, iresponsabilitatea - atâtora dintre mai-marii cluburilor sportive. Faptul că se scaldă în bani le-a creat o imunitate perpetuă şi obscenă. Veţi spune că gesturile dezmăţate ale unui Borcea de la Dinamo sau limbajul intens agrementat cu bâţâituri al lui Becali, de la Steaua, nu înseamnă neapărat instigare la violenţă. Corect. Dar acest comportament instituie o atmosferă de declasare morală pe fondul căreia indivizi dezaxaţi înţeleg să-şi dea pe faţă cele mai atroce porniri huliganice. Or, pentru asta, pentru imaginea de ţară nesigură, violentă, primitivă plătim cu toţii.
După cum plătim şi pentru faptul că justiţia românească refuză cu vinovată încăpăţânare să-şi facă datoria. Dacă nu se simt capabili să acţioneze, încrengăturile de domni şi doamne în robe n-au decât să plece! Poate ne hotărâm să importăm şi judecători ori procurori străini, dacă tot ne hrănim, zi de zi, cu mâncare din import, dacă tot ce ne înconjoară e produs în străinătate, şi nu de miraculoasa noastră industrie. De ce să fiu eu, cetăţeanul, privat de sutele de milioane de euro din fonduri europene doar pentru că nişte nemernici corupţi până-n măduvă - onoare excepţiilor, care nu sunt puţine - se îngraşă trucând procese, amânând decizii şi siluind adevărul cu fiecare decizie pe care o dau? Vremea explicaţiilor nătângi a trecut. A sosit timpul faptelor.
Românii ştiu doar de frica străinătăţii şi fac schimbările necesare în societate doar când sunt împinşi brutal de la spate. Din 2007 încoace, de când băţul Uniunii Europene nu ne mai ameninţă, parcă am căpiat. Nu întâmplător, momentul corespunde cu trădarea lui Tăriceanu. În loc să servească România, ex-premierul a preferat să-şi servească, neruşinat, patronii. El ştia mai bine decât oricine că aderarea i-a oferit, măcar pentru o vreme, imunitate, că organismele internaţionale se vor feri să declanşeze represalii împotriva unei ţări căreia tocmai îi decernase certificatul de onorabilitate. Capul împuţit al peştelui n-a fost decât semnalul pe care destule figuri dubioase din justiţie l-au aşteptat. Deşi, pe parcurs, avertismentele europene s-au înmulţit, noua oligarhie mafioto-economică le-a sfidat cu neruşinare. Iată că, în clipa de faţă, tot eu, cetăţeanul, plătesc din greu.
În ţara noastră originală există vinovăţii, dar nu există vinovaţi. Atunci când Uniunea Europeană emite decizii nefavorabile în ce ne priveşte, ea se bazează pe fapte şi date concrete. Când vom fi privaţi de sutele de milioane de euro - dacă nu chiar de miliardele - care ar fi trebuit să intre în ţară va fi foarte uşor să aflăm cui datorăm acest pumn în plexul solar. N-avem decât să parcurgem dosarele considerate suspecte în Europa şi să-i luăm la întrebări pe magistraţi. Salarii - şi încă ce salarii! - ştiu să primească. Dar de plătit plătesc tot eu, prostul.
Ca să nu rămân în pura şi româneasca generalitate, am să mă refer la două exemple care probabil că nu sunt cele mai grave, dar care au beneficiat de o publicitate abundentă. Primul e cazul lui Dan Voiculescu - pentru intimi, „Felix”. Felul în care s-a desfăşurat până acum procesul faimosului oligarh nu e ruşinos: e de-a dreptul porcesc. Evident că e de datoria avocaţilor să caute chichiţe. Dar judecătorii ce păzesc? Chiar pot fi duşi cu zăhărelul într-un dosar în care până şi un ageamiu ar fi dat un verdict în cinci minute? Chiar atât de idioţi suntem, încât să răbdăm la nesfârşit batjocura la adresa inteligenţei şi bunului-simţ? O soluţie în acest caz se impune de urgenţă, cu atât mai mult cu cât au apărut elemente noi. Şi încă ce elemente!
Al doilea e cazul încă ambasadorului României la Lisabona, Gabriel Gafiţa. După ce a ajuns pe prima pagină a ziarelor, individul n-a avut minima onoare de a-şi da demisia. Şefii lui de la Externe ignoră cu încăpăţânare răul pe care-l fac României, menţinând în funcţie o persoană suspectată c-a turnat la Securitate. La rândul ei, justiţia n-aude, n-a vede. Să nu se înţeleagă din cele spuse că vreau ca respectivii indivizi să intre la puşcărie, să păţească cine ştie ce nenorocire. Doamne fereşte! Te pomeneşti c-or fi chiar nevinovaţi! Vreau doar ca justiţia din ţara mea să fie justiţie, şi nu o asociaţie paralitică. După ce o finanţăm gras, ne tra tează ca pe nişte imbecili. Obscenitatea plătită cu banii noştri trebuie să înceteze!
Recomandările noastre
