ANDREI POSTELNICU: „Patriarhul Daniel are ocazia unui gest de curaj, şi anume de a le cere românilor iertare pentru colaborarea Bisericii cu Securitatea“.
În aceste zile, Germania şi România stau faţă în faţă, concomitent, cu o perioadă de ruşine în propria istorie. Din modul în care curajul unei ţări contrastează cu laşitatea celeilalte putem vedea încă o faţetă - cea morală - a mediocrităţii la care România se autocondamnă din 1989 încoace.
La 75 de ani de la venirea la putere a lui Adolf Hitler, Germania încă găseşte modalităţi de a-şi promite că nu va uita ororile a 12 ani de dictatură nazistă. Amintirile dureroase ale unei epoci care a lăsat un continent întreg în ruine sunt privite verde în faţă. La mai puţin de 20 de ani de la căderea lui Nicolae Ceauşescu, România încă găseşte o modalitate de a pretinde că ororile a 24 de ani de dictatură ceauşistă nu sunt chiar atât de grave. Amintirile prea dureroase ale unei epoci care ne-au distrus în primul rând pe noi înşine ar trebui date sub preş - aşa sugerează decizia celei mai înalte curţi a ţării.
Cu victime din multe alte ţări, dictatura hitleristă e o pată neagră în istoria întregii lumi şi, ca atare, a trebuit acceptată în toată monstruozitatea sa. Martorii crimelor sunt prea mulţi pentru a face altfel, iar complicii sunt judecaţi şi astăzi. Germania şi-a asumat responsabilitatea propriului trecut dureros, neavând intenţia sau posibilitatea să pretindă că acei 12 ani nazişti nu au fost aşa de oribili cum cred unii istorici.
Cu victime venite în primul rând din rândul propriului popor, dictatura ceauşistă este o pată neagră în istoria unei singure ţări şi, ca atare, poate fi descrisă în termeni mai blânzi. Martorii crimelor sunt mai puţini, au tot interesul să nu facă altfel, iar complicii nu au fost judecaţi nici astăzi. România fuge, aşadar, de responsabilitatea propriului trecut şi nu scapă ocazii să pretindă că acei 24 de ani ceauşişti nu au fost aşa de oribili cum cred unii istorici.
Declararea neconstituţionalităţii Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a stârnit un vacarm justificabil. Ca în multe alte cazuri, decizia juridică pare să fi fost luată într-o gaură neagră în care nu există decât teorii şi sofisme. Deşi argumentul că o structură parajudiciară care să emită verdicte e periculoasă într-un stat de drept are o doză de adevăr, el ignoră cât de departe de a fi independentă este, în realitate, justiţia română. De asemenea, acelaşi argument pare să ignore semnificaţia concretă a verdictului: că deconspirarea Securităţii este nelegitimă. Cu alte cuvinte, argumentul Curţii pare să fi fost construit prin tertipuri avocăţeşti care îi neagă României şansa de a face pace cu propriul trecut.
Cu toate acestea, să nu uităm că un argument slab nu răpune, de obicei, o instituţie puternică. CNSAS-ul a fost zămislit cu malformaţii, fiindcă un CNSAS puternic nu e în interesul celor care l-au făcut. Nu este cel mai puternic posibil for care să se ocupe cu deconspirarea colaboratorilor Securităţii. Este singurul - o virtute insuficientă. Una peste alta, CNSAS ca instituţie reflectă lipsa de forţă şi sinceritate a eforturilor României de a-şi asuma trecutul şi asana prezentul.
Vidul moral creat de decizia Curţii de a plasa CNSAS în ilegalitate nu poate fi umplut repede sau uşor. Oportunitatea de a face un pas concret şi decisiv în acest sens îi aparţine exact acelei instituţii care a tăcut până acum - Biserica. Şansa BOR de a se pronunţa într-o criză în primul rând morală ar putea completa o altă dimensiune, de data asta una dezirabilă, a paralelei între nazism şi ceauşism.
Ca organizaţie, Biserica Catolică a întors capul la crimele naziste şi s-a făcut că nu le vede. Biserica Catolică a avut însă parte de curajul Papei Ioan Paul al II-lea, care a recunoscut şi şi-a cerut iertare pentru imoralitatea predecesorilor săi, care se făcuseră că nazismul nu există.
Ştim că BOR a fost, în ansamblu, complice cu Securitatea, optând în cel mai bun caz pentru un relativism ieftin ce nu-şi are locul între absoluturile la care preoţii ne sfătuiesc să aspirăm. În vidul moral al actualei situaţii, Patriarhul Daniel are ocazia, dacă nu obligaţia, unui gest de curaj şi autoritate morală pe care numai el o are, şi anume acela de a le cere românilor iertare pentru colaborarea Bisericii cu Securitatea şi de a le cere preoţilor colaboraţionişti să facă la fel. Abia atunci încrederea pe care sondajele spun că românii o au în Biserică va fi bine meritată, iar vindecarea va putea începe.
Recomandările noastre
