A trecut şi vara, ni s-au mai scurs câteva luni din viaţă şi nimic nu s-a schimbat în România. Aceeaşi hărmălaie fără sens, aceeaşi ură de sine, aceeaşi lene şi aceeaşi mizerie.
Stând o vreme departe de scrâşnetele, răgetele şi zbieretele din viaţa publică, eşti şocat să constaţi neputinţa generală de a renunţa la blestemata zestre (culturală? genetică? Cine să mai ştie...) cu care ne-am procopsit. Indiferent ce se întâmplă în jur, noi tot nesimţiţi, mincinoşi, violenţi şi iresponsabili rămânem. Singura particularitate e că, spre deosebire de alte ţări (ca la noi la nimenea!) monopolul acestor însuşiri îl are, în viaţa publică, opoziţia, nu puterea. Cum e posibil aşa ceva? Simplu: prin confreria personajelor care-au făcut avere jecmănind statul în anii anteriori şi prin avansarea în prim-plan a unor indivizi lipsiţi de viziune, energie şi caracter. Când şeful opoziţiei se numeşte Ponta, iar servantul său Antonescu, la ce altceva să te aştepţi? Adevărul e că, jurnalist fiind, te încearcă o nesfârşită lehamite. Să scrii la infinit despre aceleaşi non-entităţi politice, despre aceleaşi mingicăreli fără haz şi fără consecinţe, despre reciclarea obositoare a minciunii prin televiziuni te intoxică iremediabil. Monomaniaci şi sterili, realizatorii de dezbateri televizate au ajuns caricatura propriei nesimţiri şi ticăloşii. Privindu-i, îţi lasă impresia unor sărăntoci (cu duhul) care-au îmbrăcat hainele prea largi ale rudelor plecate de-acasă. Dacă nu chiar toate emisiunile, cel puţin talk-show-urile aşa-numitelor televiziuni "de ştiri" par transmisii în direct din saloanele unor spitale de nebuni. De la strălucirea nefirească a privirilor, la gesticulaţia necontrolată, la vorbirea răstită şi la iritarea cronică, oamenii îţi lasă impresia c-au scăpat un ceas-două de la terapie intensivă şi că, precipitat, trebuie să-ţi comunice marile adevăruri ivite din ţestele lor pe care scrie Napoleon, Einstein, Elvis Presley, Isus ori Cezar.
Nebuni-nebuni, dar ei au înţeles un lucru fundamental legat de natura umană în vremuri de criză: imensa nevoie de a fi minţit. Adevărul, realitatea palpabilă, situaţiile concrete, contextele nu mai au nicio valoare. Singurele lucruri care contează sunt agresiunea verbală sfruntată, manipularea odioasă şi tupeismul fără scrupule. Multă vreme am crezut că e vorba de simpli mercenari cu conştiinţa excizată, gata să se vândă primului mogul ieşit în cale. Nu e doar asta: indivizii despre care vorbesc au o enormă plăcere de a face rău, de a se zvârcoli spasmodic în noroaiele vieţii publice. În felul acesta, ei chiar cred că sunt utili, că "progresul" trece, precum electricitatea, prin fiinţa lor bună conducătoare de dejecţii.
Dacă se întâmplă să stai un minut de vorbă cu vreunul din ei, începi prin a te ciupi să vezi dacă nu cumva dormi şi ai coşmaruri, şi sfârşeşti prin a constata că totul e pierdut, că ticăloşia umană nu are nici reguli, nici limite. Cu cel mai senin ton din lume, ei susţin că, la urma urmelor, gândiţi la fel, că sunteţi, şi tu, şi ei, bine intenţionaţi, că detestaţi la unison minciuna, manipularea şi mogulii. Te anunţă că nu doar tu vezi găunoşenia lui Ponta şi mizeria morală a lui Antonescu, doar că formele de expresie diferă. Ce mai, toţi suntem democraţi, patrioţi, intelectuali. Prin urmare, Jos Băsescu! Ei bine, nu. Cred, mai mult ca oricând, că nu poţi avea dialog cu huliganii, că e degradant să fii invitat în emisiuni girate de gurişti lipsiţi de anvergură. Nimic nu îndreptăţeşte obligaţia de a "răspunde" oricărei râgâieli ieşite din stomacurile pline de putreziciunea resentimentului şi ranchiunei. Nu poţi sta pe marginea prăpastiei adresându- te nimicului, dacă nu eşti un nimic tu însuţi. Poţi, în cel mai bun caz, să-i compătimeşti pe unii prin mintea cărora curgeau cândva idei onorabile, iar azi, în loc să se bucure liniştiţi şi calmi de pensie, stau cu băţul pe marginea bălţii şi stârnesc orăcăiturile broaştelor râioase. Înainte de orice, trebuie îngrijiţi, de vreme ce suferă de o insuficienţă morală bizară: la nuntă au faţă cernită a Casandrei, la botez sunt distribuiţi în rol de bocitoare, iar la înmormântare îmbracă vălurile deşuchiate ale bacantelor. Uimitor e că tot mai mulţi dintre năimiţii din televiziuni cred că-şi pot îngădui "licenţe poetice", vorbind popeşte pe nas, sugerând, într-un dublu limbaj - una afirmă cuvintele, alta spune gesticulaţia corporală — că realitatea, nu-i aşa, e mult mai complexă...
De toate aceste inevitabile scursuri ale societăţii româneşti te poţi apăra într-un singur fel: închizând televizoarele şi deschizând cărţile. În ciuda sărăciei, a agresivităţii fără precedent a manelismului şi inculturii, marile edituri din România (de la Polirom la Humanitas şi de la Curtea Veche la Paralala 45, dar şi multe altele, din cele numite "de nişă": Nemira, Art, Brumar...) continuă să publice cărţi extraordinare. Scuza renunţării la lectură din cauza scumpirii hârtiei şi tiparului e un fals: orice lucrare de valoare se publică aproape instantaneu şi în ediţii ieftine, iar sistemul reducerilor de preţuri practicat de librării e mai mult decât o mână întinsă cititorului. Înainte de a face, la rându-i, un pas în direcţia cărţii, cititorul are datoria unui gest decisiv: de a se despăduchia mental, nemaiacceptând minciunile pompate de istericii (plini de bani, dar dispreţuitori ai cărţii) din televiziuni.
Recomandările noastre
