Când Umberto Eco a venit la Bucureşti, pe la jumătatea anilor ’80, a aflat cu uimire că destule pagini din "Numele trandafirului", proaspăt apărut în româneşte, lipseau. Se va fi frământat omul să înţeleagă ce Dumnezeu putuse fi socotit subversiv în thrillerul lui călugăresc. Nu ştia că, pe-atunci şi cărţile de bucate şi tabelele de logaritmi şi tot ce ne mai putem imagina erau ciopârţite absurd, doar ca factorii rersponsabili să arate că şi-au făcut datoria. Ceauşescu desfiinţase cenzura în 1977, ştiind prea bine că cenzorul oficial avea imediat să fie înlocuit de mult mai mulţi cenzori neoficiali, cum hidrei, dacă-i tai un cap, îi cresc două în loc. Acum trebuiau să exercite cenzura redactorul de carte, redactorul-şef al editurii, directorul, iar apoi cartea mergea la Consiliul culturii şi educaţiei socialiste, instituţie kafkiană cu mai multe nivele, unde orice scriere era citită de mai mulţi funcţionari. Fiecare mai scotea câte ceva din carte şi apoi punea o ştampilă. Pe "Nostalgia" mea, apărută în 1989, erau vreo nouă ştampile în total.

Lumea scriitoricească, în aceste condiţii, făcea şi ea ce putea. Cărţile trebuiau să apară. Fiecare carte bună care izbutea să iasă, fie şi mutilată, era o victorie. Am avut norocul să lucrez, ca foarte tânăr autor, cu redactorii de la "Cartea românească". Şi în primul rând cu Florin Mugur, pe care l-am iubit enorm.
M-am ataşat puternic de acest om bun şi chinuit, infirm, care avea grijă de o mare bolnavă, soţia sa care făcea săptămânal dializă. Mugur abia se târa pe stradă şi tremura atât de tare, că trebuia să se radă la frizerie. Scrisul său era aproape ilizibil. De multe ori mi se părea întruparea lui Iov, omul suferinţei. Dar avea mereu pe faţă zâmbetul unui extaz paradoxal. Era beatitudinea unui om care le trăise pe toate, pentru care nimic nu mai era prea mult, care-şi camufla astfel insuportabilele atacuri de panică. Fericirea de a trăi în ciuda tuturor suferinţelor. Când îl vizitam în apartamentul său de la Mitropolie, stăteam ore-n şir faţă-n faţă, cu masa încărcată de cărţi între noi. El, care avea o reputaţie de om fricos, devenea cu mine teribil de deschis. Vorbeam pe faţă despre orice. Era un resemnat, un stoic. Când voia să spună ceva important, închidea ochii şi-atunci chipul lui bărbos îşi accentua trăsăturile de bătrân rabin înţelept şi trecut prin multe.

Nu voi uita niciodată seara când Mugur m-a dus la etajul editurii, într-o cămăruţă, pe când el s-a întâlnit cu un "factor răspunzător" în camera de dedesubt, situaţie rocambolescă, mai ales că se făcuse-ntuneric şi-n toată editura nu mai era nimeni. Auzeam desluşit fiecare cuvânt. Am asistat la un spectacol fantastic, înduioşător şi grotesc. Timp de trei ore, Mugur s-a războit, efectiv, cu cenzorul respectiv pentru fiecare vers al meu, pentru fiecare poem, pentru fiecare pagină. I-a explicat, a pledat, i-a şi cântat, chiar, spre uimirea mea, câteva versuri, pe o melodie improvizată. Când nu mai avea argumente, Mugur recurgea la cel suprem: "Da, dar Manolescu crede că băiatu-ăsta e un poet adevărat." Am auzit atunci fraza asta de zece ori, cel puţin.

Când cenzorul a plecat, Mugur a venit să mă ia şi am ieşit împreună din editura pustie. Era pământiu la faţă, stors. N-a scos o vorbă în sfertul de oră cât am mers alături. Manuscrisul meu fusese salvat pe moment, dar avea să intre, apoi, în vâltori mult mai mari.

Florin Mugur, un poet minunat şi unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut vreodată, nu i-a supravieţuit mult soţiei sale. A murit în 1991. De-atunci m-a vizitat de multe ori în vise. Când l-am întrebat o dată cum e acolo, mi-a răspuns: "E bine".