Pentru că trecea vremea şi nimic din răsturnarea politică prevăzută pentru acestă primăvară nu se contura, cei doi tineri lideri ai alianţei politice USL – care nu mai sunt aşa tineri, ci doar încremeniţi într-o gesticulaţie nervos-juvenilă – s-au gândit să energizeze atmosfera până nu vine vara.
Dl. Antonescu a scos din trusa cu scule suspendarea preşedintelui Băsescu, un fel de cheie franceză cu care PNL-istul şef încearcă să desfacă orice piuliţă vede prin jur care îl indignează. Şi vede multe piuliţe, credeţi-mă.
Dl. Ponta s-a indignat şi el, iniţiind o curioasă moţiune anti-guvern pe tema consumului de etnobotanice. Nu mi-e clar ce încearcă să arate: că Boc consumă ceaiuri neortodoxe? că guvernul nu face destul pentru a disciplina tinerii cu năravuri cosmopolite, de import, semn al erodării familiei tradiţionale şi valorilor bazate pe tunsoare reglementară şi portul matricolei?
Adevărat, sunt probleme sociale reale. Să se consemneze că eu nu consum şi nu mă omor după cultura de club “legalize"; nu că ar fi periculoasă, ci doar ridicolă şi cam repetitivă, ca orice subcultură urbană. Dar nu-i puţin contra firii această iniţiativă, care era de aşteptat să vină de la administraţiile retrograde şi populiste de dreapta, precum cele ale lui Sarkozy, Berlusconi, sau kamaradului lor întru neofascism (sau neoliberalism?) Băsescu, după cum ne învaţă pe noi cateheza indignaţilor europeni, îmbrăţişată mai nou de comentatorii români?
Ne puteți urmări și pe Google News
Nu se face o periculoasă ciorbă doctrinară dacă dl. Ponta, în loc să fie tolerant cu libertinajul social non-violent, ca tovarăşii de idei occidentali, îi fură lui Băsescu rolul de diriginte indignat de “tinerii din ziua de azi", pe care preşedintele nu vrea deloc să-l joace, contrazicând teoriile politice curente? Ce-o să zică camarazii de Revolucion din Polonia, care propun în texte la fel de indignate, dar corecte politic, să nu mai spunem “pericol islamist", ci “pericol de radicalism religios", ca şi când babele est-europene care se îngrămădesc la anafură sunt un pericol pentru stabilitatea continentului la fel de mare ca răposatul Bin Laden?
Şi că veni vorba de Revolucion, ia ascultaţi ce cere tineretul indignat spaniol, ieşit la demonstraţii de stradă pe care analişti internaţionali cu ochii umezi de emoţie nu ezită să le pună în “cea mai bună tradiţie a republicanismului din anii ‘30" sau a anului ‘68, iar cei români, să le compare cu Piaţa Universităţii: 1. Dreptul la locuinţă: statul să naţionalizeze casele construite pe timpul boom-ului imobiliar care stau goale şi să le dea tinerilor cu chirie la preţuri modice. 2. Controlul sectorului bancar: băncile cu dificultăţi să fie naţionalizate pentru a se constitui o bancă publică cu “control social". 3. Controlul şomajului: interzicerea concedierilor în companii care înregistrează profit.
Bă, ce proşti am fost. În 1990 nu ne-a dat prin cap să ne indignăm şi noi pentru nişte locuinţe moca şi interzicerea prin lege a şomajului – am intuiţia că dacă o făceam, taica Ilici era în stare să ni le dea – ci doar pentru libertatea exprimării şi afacerilor. Apartamentele le-au luat nu tinerii indignaţi, ci sindicaliştii perfect calmi care stăteau deja în ele, bine organizaţi proletar, ca dovadă ce mamă de bătaie ne-au tras (că nu doar minerii din valea Jiului au venit cu bâtele în Piaţa Universităţii, ci şi părinţii noştri de la IMGB).
Noi nu eram încă aşa cool încât să credem că şomajul se poate aboli prin lege, deşi nu are nimic de-a face cu criza, datând în Spania de decenii bune, generat de super-protecţia angajaţilor în dauna celor care caută un loc de muncă, pe o piaţă cu reguli rigide. E un sistem creat de partide şi sindicate cu largul concurs al întregii societăţi spaniole. Care societate însă, când a dat de greu a intrat în disonanţă şi se dezice de efectele sistemului pe care l-a votat, inventând ţapi ispăşitori şi indignându-se zgomotos la ei. Dar în post-modernism, unde viaţa trebuie să urmeze naraţiunile eminament literare din “teoria critică", merge şi aşa.
Noi n-am cerut nici socializarea băncilor cu pierderi, ca junii indignaţii de azi. Nu de alta, dar ni le lăsase Ceaşcă gata socializate şi ne-am bătut din greu să le smulgem din “controlul socializat" atât de profitabil pentru ţeparii contra-indignaţi. N-am ştiut să ne suim pe trend, că eram băieţi de la ţară, nu deprinsesem retorica modernă a justiţiei sociale şi drepturilor clasei muncitoare (care tocmai ne ciomăgise cu impunitate, demostrând că dacă-i lipsea ceva, asta nu erau tocmai drepturile).
Ca atare, dincolo de reportajele lacrimogene de la mineriade, reacţia progresistelor guverne Gonzales şi Mitterand a fost să ne suspecteze de erezie ideologică şi să ne pună imediat vize, anulând în vara lui ’90 puzderie de burse deja acordate, din teama ca indignaţii post-mineriadă să nu-şi ia libertăţile europeneşti prea în serios. Deci, dacă e să mizez pe nişte tineri care vor schimba ceva, nu m-aş gândi la cei din pieţele spaniole, care îşi consumă utopiile monden şi simbolic în păhărelul lor cu apă după reţetele lui ’68, reiterate în recentul best-seller Indignez-Vous de Stephane Hessel. Nici la revolucioanele caragialeşti ale USL, făcute cu ochii la sondaje.
Ci aş miza pe tinerii mai puţin nervoşi, dar mai eficienţi, din procuratura lui Morar şi Kovesi, instituţie care saltă corupţi la vârf din partidul de guvernământ, în atmosfera de scepticism general. Şi aş fi gata să mă alătur şi eu la o indignare mică dacă Ponta şi Antonescu nu vor reveni asupra declaraţiei că, o dată ajunşi la putere, îi vor concedia pe cei care anchetează politicieni. Mică, sau mijlocie, aşa, ca pentru vreo trei camere decomandat.
Recomandările noastre
