Mircea Mihăieş: "Nu trebuie să fii fan Stolojan, nu e nevoie nici măcar să-ţi placă acest tehnician cu frază abruptă şi gândire fasonată parcă în coloane de cifre."
La rigoare, poate să-ţi fie indiferent ori chiar să-ţi displacă. Dar de aici până la răbufnirea de primitivism a lui Călin Popescu-Tă- riceanu e drum lung. În primul rând, pentru că actualul şef al executivului îşi datorează atât poziţia în guvern, cât şi în partid, lui Stolojan însuşi. Să nu uităm că în toamna lui 2004 Călin Popescu-Tă- riceanu n-a ajuns şef peste liberali prin vot, ci la dorinţa expresă a celui care astăzi - nu-i aşa? - „nu merită niciun cuvânt“. Retragerea lui Stolojan s-a produs în termeni suficient de clari şi trebuie să fii amnezic bocnă ca s-o dai întoarsă ca la Ploieşti: Tăriceanu urma „să ţină locul“ până la revenirea lui Stolojan în partid.
Urcat însă în pernele moi ale puterii, a făcut pe mortul în păpuşoi. Aservindu-şi baronii dornici de parvenire politică, a încălecat autoritar partidul. Replica mustind de ură a premierului trădează o mentalitate de uzurpator. Pentru el, Stolojan nu e un competitor, ci un coşmar. Prin urmare, obiectul suferinţei trebuie să dispară, pentru că reprezintă oglinda vie a făţărniciei şi trădării sale. Urâtă ieşire din scenă a unui individ despre care s-ar fi spus orice, dar nu că e un nesimţit. Isteria verbală arată în ce măsură apropiata pierdere a puterii poate altera comportamentul cuiva de la care te aşteptai să aibă măcar reflexul bunei educaţii. Faptul că liberalii n-au fost capabili decât de sarcasmele piţigăiate ale lui Antonescu indică lipsa de orizont a partidului, dar şi gradul de disperare a celor care au trădat, pactizând cu diavolul neocomunist.
La rându-i, sănătosul închipuit Adrian Năstase n-a găsit altceva mai bun decât să evoce, debordând de grobianism, episodul bolii lui Theodor Stolojan. Urâtă trăsătură de caracter: e ca şi cum ştiindu-se imun în faţa justiţiei, termopanistul-şef al naţiunii ar putea să-şi transfere invulnerabilitatea în domeniul sănătăţii. Candidatul pedelist a parat elegant, refuzând să coboare dialogul în şanţurile cu dejecţii unde-l coborâse binomul deşucheat PNL-PSD.
Curtoazia, politeţea, buna-creştere sunt valori la care liberalii şi pesedeii se uită ca manelistul la partiturile compoziţiilor lui Schönberg. Deşi au la dispoziţie cvasitotalitatea canalelor de televiziune, deşi sunt slugăriţi de-o hoardă întărâtată de jurnalişti plătiţi să le citească în priviri cele mai ascunse dorinţe, mesajul lor nu-i mai înşală decât pe proştii proştilor. Intenţiile de vot ale românilor sunt de-acum conturate, şi racolarea de aşa-zise „vedete“ nu are nici pe departe efectul scontat. Închistarea brutală şi refuzul dialogului în interiorul partidelor au provocat deşertificare şi conformism, ducând la eliminarea personajelor capabile să se bată pentru voturi. Ruşinos moment! Să ajungi să speri în salvare punând să lupte pentru tine folkiştii de două parale şi „comicii“ specializaţi în reciclarea poantelor răsuflate de pe internet!
Socoteala naiv-perversă că e important să ai sacii în căruţă, iar apoi învârţi lucrurile până nu se mai înţelege nimic, nu prea funcţionează în condiţiile uninominalului. S-a văzut unde l-a dus acest tip de calcule pe Vadim. După ce şi-a burduşit partidul cu gurişti şi guriste, a ajuns să se acompanieze singur şi la ţambal, şi la ocarină, fluierând a pagubă prin buruienile cosite. Maşina de vot funcţionează până la o limită. Când ajungi în parlament, e nevoie şi de indivizi capabili să distingă între subiect şi predicat. Comploturile necontenite au decimat PNL-ul, care se menţine în cioturile uzate ale unor aşa-zişi „lideri charismatici“, în fapt nişte limbuţi cu anvergură de bodegă sătească. Titirezii Antonescu, Orban, Haşoti, Nicolai, plus şeful-uzurpator, Tăriceanu, chemaţi şi la botez, şi la incendiu, au blocat orice posibilitate de a ventila aerul într-o formaţiune unde între vârf şi bază nu mai există nicio legătură. Până şi indicaţiile de vot sunt trimise prin SMS.
Desemnarea lui Theodor Stolojan drept candidat la funcţia de premier a fost o operaţie care le-a reuşit pedeliştilor mai bine decât se aşteptau - iar după episodul descurajant al pactizării cu Vadim, aş spune chiar mai bine decât meritau. Ce-a jucat în favoarea lor au fost mitocănia, nesimţ irea, agresivitatea, comportamentul stil „neam-de-straiţă“ al unora dintre adversari. Acestea le-au dat prilejul să apară, prin contrast, drept un partid de gentlemeni, de adepţi ai valorilor democraţiei şi civilităţii. Renunţând pentru o clipă la masca de Frankensteinal- alchimiei-contabiliceşti, Theodor Stolojan a punctat masiv, oferindu-ne o alternativă credibilă la mojicia, neputinţ a furioasă şi ura viscerală în care s-au scufundat, ca într-un hârdău, adversarii săi. Desfiguraţi de rictusurile de ură, ei au arătat nu doar că nu ştiu să piardă, dar că au pierdut şi speranţa că vor câştiga.