Vladimir Tismaneanu: "Este cazul, tocmai pentru a preveni eventualele neintelegeri, sa spun ca la ora actuala conceptele de stanga si de dreapta si-au modificat fundamental continutul."

Mai mult, in regandirea acestor notiuni, meditatia asupra experientei revolutionare din Spania este indispensabila.

Cu alte cuvinte, termenii de stalinism si fascism trimit in alta directie decat notiunile traditionale de stanga si de dreapta, anume spre universul leviathanic al totalitarismului modern. Stalinismul si nazismul au dus la extrem logica perversa a ideologiilor radicale de stanga si de dreapta, de care s-au servit cu cinism pentru legitimizarea ordinii politice totalitare. A fost voba, cum a demonstrat Francois Furet, de doua patologii politice: comunismul a fost una a universalismului, fascismul a particularismului.

Scopul sovietic era sa ajunga la un cat mai deplin control asupra resurselor si aparatului statal al Republicii. Se cuvine sa citam, in acest context, discursul liderului Cominternului, G. Dimitrov, la sedinta Comitetului Executiv din iulie 1936.

El sustinea ca nu sosise inca momentul instaurarii dictaturii proletariatului: „Cu alte cuvinte, tovarasi, consideram ca in actuala situatie internationala este avantajos si necesar pentru noi sa urmam o politica ce va pastra sansele noastre de a organiza, educa, unifica masele si de a ne intari pozitiile intr-un numar de tari - in Spania, Franta, Belgia s.a.m.d. - unde guvernele depind de Frontul Popular si unde partidul comunist are o mare marja de manevra. Atunci cand pozitiile noastre se vor fi intarit, vom putea sa mergem mai departe”.

Nu e nevoie de un prea mare efort de imaginatie pentru a sti la ce se referea Dimitrov cand spunea „sa mergem mai departe”. La 17 iulie 1936, unitati ale armatei spaniole, aflate sub comanda generalului Francisco Franco, au declansat rebeliunea impotriva guvernului republican. Era o epoca tulbure in Europa, cand nazistii isi faceau de cap in Germania, iar Cominternul lansase, la al VII-lea Congres din 1935, tactica inselatoare a Frontului Popular.

In februarie 1934, grupuri ale extremei drepte franceze incercasera rasturnarea guvernului legal. Mussolini incepea sa-si reevalueze pozitia in raport cu Hitler, cochetand cu ideea unei stranse aliante. In mai 1936, Frontul Popular castiga alegerile parlamentare in Franta, iar Leon Blum devenea seful unui guvern de coalitie cu sprijin comunist.

Dupa ani de zile de retorica vehementa impotriva socialistilor, denuntati drept „social-fascisti”, PC Francez se prezenta drept garant al „unitatii de actiune a clasei muncitoare”, imbratisand un patriotism pompierist. Oficial cel putin antifascismul era doctrina comunismului mondial. In fapt, Stalin a mentinut tot timpul deschisa optiunea unei aliante cu brigandul totalitar de la Berlin (a se vedea raportul lui Stalin la Congresul al XVII-lea al PCUS din 1934).

Initial, rebeliunea militara din Spania parea sortita esecului, indeosebi ca urmare a reactiei proguvernamentale a muncitorilor inarmati. Muncitorii spanioli, aflati in mod predominant sub influenta socialista si anarhista, ignorau cu desavarsire planurile urzite de Comintern si de agentii stalinisti din Spania.

Opozitia fata de lovitura de stat militara venea asadar dintr-un instinctiv refuz al autoritarismului si nicidecum din simpatie pentru idealurile comuniste. PC Spaniol era departe de a reprezenta o forta politica majora. Singurul sau avantaj era structura organizatorica semimilitara, de natura sa-i permita mobilizarea rapida a tuturor resurselor disponibile.

Evolutiile prefigurau ceea ce avea sa se petreaca in Europa de Est dupa al II-lea razboi mondial. Toate tehnicile de manipulare au fost puse in actiune pentru a transforma partidul comunist intr-unul cu baza de masa. Inamicii reali si imaginari erau criminalizati, iar discursurile liderilor comunisti abundau in invective si cereri de lichidare a trotkistilor si altor „fatarnici”. Dolores Ibarruri si Jose Diaz nu faceau decat sa repete si sa potenteze temele propagandei cominterniste. Isteria vigilentei revolutionare se intalnea cu obsesia paranoica a conspiratiei trotkisto-zinovieviste.

Principala tinta a agresiunii comuniste (verbala, dar mai ales fizica) a reprezentat-o POUM si Confederatia Nationala a Muncii (CNT), de orientare anarho-sindicalista. De pilda, in noiembrie 1936, ziarul POUM, „La Batalla”, oferea o excelenta analiza a politicii sovietice: „Preocuparea lui Stalin nu este realmente soarta proletariatului spaniol si international, ci protejarea guvernului sovietic in conformitate cu politica de acorduri a anumitor puteri”. Imediat dupa aceea, consilierii sovietici acuzau redactia ziarului, si implicit POUM, ca „s-ar fi vandut fascismului international”.