Mare controversă mare! E bine că s-au publicat stenogramele lui Vîntu? E rău? E primejdios pentru republică?
Cade leul? Se prăbuşeşte economia? E un atac la intimitatea românilor? Ne ascultă sau nu ne ascultă Băsescu? Trăim într-un stat poliţienesc? Întrebările de acest fel sunt simple bule de aer. Ele şi-ar avea rostul într-un seminar despre democraţie, în condiţiile în care, într-adevăr, dictatura comuniştilor a fost înlocuită de dictatura mogulilor. Întrebarea pe care ar trebui să ţi-o pui, în contextul dat, e dacă înregistrările sunt sau nu legale. Dacă sunt legale şi dacă au relevanţă pentru definirea unui context criminal, îmi pasă mai puţin, sau deloc, de reputaţia şifonată a unuia sau altuia din "deontologii" naţionali. Să nu-mi spuneţi că peştii mici şi mijlocii surprinşi în flagrant de abjecţie nu-şi merită soarta. N-am observat ca vreunul să-i fi trântit telefonul lui Vîntu. Din contră, s-au gudurat ca ultimele javre surprinse iarna fără adăpost. Transcrierile i-au arătat aşa cum sunt: piticanii morale şi mercenari lipsiţi de scrupule.
În toată această poveste de-o incredibilă vulgaritate - de limbaj, de gândire, de acţiune - m-au scârbit ieşirile a doi aşa-numiţi "jurnalişti de investigaţie". Jurnalistul de investigaţie e acel individ hotărât să meargă până în pânzele albe, scormonind şi în gunoi, dacă e nevoie, pentru a descoperi adevărul. Or, să te revendici acestei bresle şi să urli ca din gură de şarpe că lucrurile spuse şi făcute de Vîntu şi ciracii lui trebuie ţinute la secret, e uluitor. Aici nu e vorba de bancuri fără perdea spuse de nişte hăndrălăi la un chef, între o râgâitură şi alta. E vorba de amprentele, de planul de atac, de Statul Major al unui complot în toată regula. Limbajul deşănţat al lui Vîntu şi-al slugoilor săi n-a rămas fără consecinţe. După ce au pus telefonul jos, lacheii au trecut la atac, executând la milimetru ordinele.
Ca funcţionar la Institutul Cultural Român, am simţit din plin ura hrănită cu minciuni şi dezinformări a mardeiaşilor cu microfon. Campaniile de desfiinţare împotriva ICR sunt pentru mine dovada vie că Vîntu s-a înconjurat de inşi nu doar total lipsiţi de caracter, ci, pe şleau spus, inculţi, proşti şi răi. Dau exemplul ICR pentru că sunt relativ bine informat despre partea vizibilă şi partea mai puţin vizibilă a mârşăviilor la care s-au dedat bandele plătite cu bani grei de infractorul Vîntu. Fireşte că miza nu erau diverşii "ponei roz", "zvasticile" şi pictorii "pornografi" ce existau doar în mintea de tablă ruginită a guriştilor de la Realitatea şi Antene. Miza era grupul de intelectuali indignaţi de felul samavolnic în care, în primăvara lui 2007, au acţionat cei 322 de parlamentari de tristă amintire, suspendându-l pe Traian Băsescu. Or, s-a văzut acum, regizorul acelei lovituri de stat n-a fost altul decât vorbăreţul Vîntu!
Ne puteți urmări și pe Google News
Drept urmare, cei care au îndrăznit să se opună voinţei mogulului- infractor trebuiau tăvăliţi prin troaca cu zoaie a emisiunilor la comandă. Chelneri cu pretenţii de esteţi, frizeriţe reciclate la locul de muncă, încărcători-descărcători condamnaţi la lecturi din filosofia transcendentală au tăbărât cu baroasele pe tot ce mişca în zona culturală, pentru a-i nimici pe "trădătorii de ţară" care se încăpăţânau să joace după regulile culturii occidentale, nu după cele ale gropii lui Ouatu. Sub balele înfoiate de ură, scena publică românească a devenit o anexă, încă mai murdară, a Cuţaridei.
A fost prima secvenţă din scenariul grotesc dominat de fanatismul ridicol al unui regizor de telenovele. Mai întâi, s-a încercat să se demonstreze că intelectualii independenţi sunt vânduţi puterii, că scriu şi vorbesc la ordin, că beneficiază de sinecuri şi că se îmbuibă din banul public. Desanturile Curţii de Conturi erau perfect sincronizate cu ordinele transmise, în direct şi la ore de vârf, de flaşnetarii ce stăteau smirnă în faţa nesătulului adunător de averi. Că infamia se desfăşura cu binecuvântarea unor fruntaşi politici precum Geoană şi Antonescu, poate s-o vadă azi oricine, în ciuda isteriei "jurnaliştilor de investigaţie".
Fireşte că lucrurile nu s-au oprit aici. A doua secvenţă - în plină desfăşurare -îşi propune să-i scoată, pur şi simplu, pe Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Andrei Cornea, Cătălin Avramescu din viaţa publică. Ei nu sunt doar "vânduţi". Conform deciziei moguliene, ei nici măcar nu sunt intelectuali. Aşa, că, afară cu ei! Ideea le-a surâs, pesemne, şi unor nulităţi de pe flancuri, care-au sărit imediat cu ciomagul, imaginându-şi că dacă scriu în reviste cu tiraj confidenţial că Gabriel Liiceanu nu reprezintă nimic în cultura română, cititorii îi vor arunca, scârbiţi, cărţile şi-i vor prefera pe ei şi textelor lor indigeste.
Aşadar, o pălăvrăgeală fără rost, dar care s-a dovedit, într-un sens, folositoare. Şi anume, să demonstreze că într-o ţară unde jurnalistica arată ca documentele de serviciu ale unei case de nebuni, "investigaţiile investigatorilor" sunt simptomele unei boli fără leac. Iar această boală se numeşte nemernicie.
Recomandările noastre
