IONIŢĂ: "Mulţimea înşirată în lungul pistei de aterizare fremăta sub steaguri exclusiv albaneze; cele ale nou-născutului Kosovo (harta aurie pe fond albastru, plus steluţe fraudulos de asemănătoare cu cele ale UE) sunt doar pentru vândut la tarabe de suveniruri. "
Entuziasmul din aeroport era previzibil după atmosfera de meci de pe şosea - altfel traficul rutier în Kosovo fiind neaşteptat de calm şi ordonat - unde băieţi cu aer interlop, strânşi ciucure în SUV-uri negre, se aventurau în depăşiri suicidare. Nimeni nu voia să piardă aterizarea lui Ramush Haradinaj, fost premier kosovar acuzat de crime de război, achitat cu o zi înainte de Tribunalul Internaţional de la Haga. Eroul revenea acasă triumfător. Dacă echipa lor de fotbal ar fi jucat finala campionatului european, lumea n-ar fi fost mai fix lipită de televizoare cu o zi înainte, când s-a dat verdictul. Priştina, oraşul istoric Prizren şi drumurile naţionale erau pavoazate cu posterele ex-premierului şi apelul „Ramush, te aşteptăm“. Iar dacă ar fi şi câştigat finala, zarva n-ar fi fost mai mare decât în orele de după pronunţare, cu instituţii închise şi oameni ieşiţi în stradă. În hotelul titoist mare şi neîncălzit în care ne-am făcut veacul, aflat la încrucişarea implauzibilă a bulevardelor Bill Klinton şi Maica Tereza, diverşi internaţionali la fel de rebegiţi ca noi se refugiau pe unde se putea. Iar eu am avut în acele clipe viziunea distopică a unei Românii absurde, de care doar norocul ne-a ferit, în care o mână de contrabandişti ce gândesc, vorbesc şi se îmbracă precum Miron Cozma ar fi câştigat puterea politică şi economică, urmând să guverneze ţara mulţi ani fericiţi. Povestea lui Ramush este una la indigo, de haiducie balcanică: 40 de ani, tuns periuţă, cu fizionomie expresivă şi gărzi de corp private, inventat în luptele de gherilă din 1997-1999. Din cei cinci fraţi, doi i-a pierdut atunci, iar încă unul a murit după eliberare, într-o sesiune de împuşcături inter-clanuri pentru controlul Priştinei. Ultimul supravieţuitor lucrează în guvern. Soţia lui Ramush, fostă top-model de anvergură locală, studentă la drept privat, este prezentatoare la televiziunea publică. El însuşi a fost lider autoproclamat al gherilei din vest, adică zona pe unde veneau armele din Albania şi produse de contrabandă de peste tot. Ascensiunea sa rapidă către poziţia de premier e presărată echidistant cu cadavre de inamici sârbi, rivali albanezi şi minoritari ţigani (ultimii fără scop politic, doar pentru teambuilding în perioade de acalmie). Lovitura de maestru a dat-o în 2004, când a demisionat din funcţie imediat după inculpare şi s-a dus de bunăvoie la Haga, ca să arate că el e altfel decât liderul sârb-bosniac Karadjici sau generalii Mladici şi Gotovina. Mişcarea a fost mai puţin hazardată decât pare, deoarece procuroarea Carla del Ponte n-a reuşit să aducă în instanţă cei zece martori necesari, împiedicându-se de un mic detaliu tehnic: nouă dintre ei au fost împuşcaţi mortal pe parcursul judecării cazului, deşi trei se aflau în programul de protecţie a martorilor (de unde şi vorba înţeleaptă că singura carte de telefon corectă în Priştina e lista de martori protejaţi; în rest, lumea e mai greu de găsit). Al zecelea, tot etnic albanez, a supravieţuit actelor premergătoare cu un glonţ în picior şi s-a gândit că e mai bine s-o lase baltă cu depoziţiile. Avocaţii lui Haradinaj (în relaţie cu firma unde lucrează şi nevasta lui Tony Blair) nu s-au mai obosit să cheme martori ai apărării la Haga, lucrurile fiind sub control. Acum, că Ramush s-a întors, multă lume va trebui să-şi facă bagajele. Între ei, şi unul dintre prietenii noştri, ziarist, care a scris despre afacerile familiei extinse Haradinaj şi despre un episod în care, la nervi, liderul s-a dus într-un sat vecin şi a împuşcat un tip la el în casă, caz muşamalizat prin prezentarea de scuze şi despăgubiri urmaşilor, după obicei. Cum omul nostru a primit deja cuvenitele mesaje de luare a gâtului, ne-am dat toţi cu presupusul că ieşirea onorabilă ar fi un doctorat în Anglia, dar când ai familie şi copil mişcările astea nu sunt chiar uşoare. În rest, lucrurile vor intra în normal: Ramush va alterna probabil la putere cu Thaci, actualul premier, fiind ei foşti colegi de facultate şi activităţi extracurriculare. Kosovo va merge târâş-grăpiş înainte, guvernat paralel şi suprarealist de politicieni naţionali şi misiunea internaţională UNMIK (de unde şi numele de alint Unmikistan). Oamenii de rând vor continua să fie săritori şi oneşti, deşi cu maniere cam bruşte şi gust vestimentar subtil ca o bazooka. Nu poţi să nu-i simpatizezi pentru viaţa grea sub administraţia sârbă, cu lideri la fel de brutali ca aceia de azi, sau pentru spiritul antreprenorial deosebit, aplicat mai cu seamă în dezmembrări auto: cimitirele de rable importate sunt azi dominanta peisajului interurban kosovar. Noi, românii, vom rămâne surprinzător de populari, deşi n-am recunoscut noul stat, graţie unui ofiţer de poliţie pe care pare să-l ştie toată lumea, ce investighează neobosit şi sub acoperire stabilimentele de prostituţie, la concurenţă cu colegii italieni. Femeile vor continua să fie servite la masă în urma bărbaţilor, după cum ne-am convins cu regularitate în fiecare restaurant. Ramush îşi va finaliza studiile de MBA la universitatea locală, întrerupte păgubos de vizitele la Haga, iar doamna Haradinaj, eliberată de presiunea emoţională, îşi va lua şi ea diploma în drept şi o nouă garderobă risquée.
Recomandările noastre
