Mircea Mihăiesş: "Undeva, în Europa, un stat continuă să se destrame".
Undeva, în Europa, un stat continuă să se destrame. Procesul a început prin 1991 şi, din nefericire, apar tot mai multe semne că tragedia n-a ajuns la capăt. Nu am datele politicoistorice pentru a explica degringolada Iugoslaviei. E treaba istoricilor şi politologilor. Nu mă pot abţine să nu remarc însă o seamă de lucruri. Mai întâi, crearea artificială, maladiv-isterică, a impresiei că o situaţie identică e iminent să copleşească România. O spun răspicat: un asemenea pericol există doar în minţile naţionalist-şovinilor. Pentru ei, crescuţi într-o logică în care dacă se strănută la Moscova, la Bucureşti e musai epidemie de gripă, orice prilej de a-şi etala - cu cât mai grosolan, cu atât mai bine - aşa-zisul patriotism e mană cerească. Obezitatea patriotardă a acestor zile, pompată asiduu prin televiziuni, e însă una a defetismului, a fugii ruşinoase de pe terenul de bătălie. Îi înţeleg pe Vadim şi pe Funar: astfel de personaje ieşite din subsolurile coşmareşti ale iraţionalului nu ştiu, nu vor şi nu pot altceva decât să aţâţe ura. Dacă până şi Buruiană-Aprodu a ajuns să ceară expertiza psihiatrică a lui Vadim, înseamnă că lucrurile au ajuns acolo unde trebuia să ajungă.
Mă surprinde - dar nu mă contrariază - aderarea aproape în masă a comentatorilor şi politicienilor stângii la această veritabilă campanie care ne prezintă lumii drept un popor de babe pipernicite, cărora le clănţăne dinţii de frică pentru că nu ştiu ce frustraţi de prin Covasna şi Harghita vor „autonomie“. Şi ce dacă vor? Ce are a face autonomia cu declararea independenţei? Cum pot deveni „independente“ două judeţe fără sursă proprie de energie, prinse ca un cleşte într-un vast teritoriu românesc, fără posibilitatea de a ieşi din propriul perimetru? Orice mişcare de „independenţă“ în HarCov se rezolvă într-o secundă: prin decuplarea de la panoul electric! Imaginaţi-vă nu un an, nu o lună, ci o săptămână fără electricitate şi veţi vedea la ce infern domestic ar duce astfel de idei şi ce chef de separatism ar avea ungurii din HarCov. Privindu-i şi ascultându-i pe politicieni, nu mă simt mai puternic, ci mai neajutorat. Departe de-a fi „apărători ai ţării“, patrioţii de talk-show sunt veritabili importatori ai ideilor secesioniste. Ei trâmbiţează la scară naţională şoaptele bezmetice ale câtorva tembeli. Bătălia ar trebui dusă în altă sferă şi cu alte arme: cum să conciliem noua inconsecvenţă a acţiunii politice şi cum să explicăm poziţia pro-sârbă, fără a da impresia că ne-am lăsat iarăşi baltă aliaţii. În locul unor exerciţii de inteligenţă, ne pierdem vremea cu balivernele sinucigaşilor din politică. Tot ce ni se oferă e un Funar cu ochii sclipind de ură şi-un Vadim clocotind de-o furie distribuită alandala.
Patrioţii de tub catodic au, fireşte, o logică a lor: logica neputinciosului. Ei proiectează în actualitate probleme pe care România le-a avut, într-adevă r, în trecut. În numele spaimelor remanente, ei amanetează cu cinism viitorul ţării. Oricât de frumos susură conductele gazo-petroliere din Răsă- rit, bunăstarea românilor de azi - cum e şi câtă e - vine dinspre Occident, şi nu din stepa tovarăşului Stalin. De-acolo ne-au venit mai ales nenorocirile. Nu cred în extinderea modelului iugoslav la nivelul Europei, din două motive. Primul: a existat suficient timp şi-au fost destule prilejuri ca el să fi funcţionat, începând cu 1991, şi în alte părţi ale continentului. Scenariul de acest fel aplicat într-un singur loc nu e un model, ci o tragedie. Al doilea, pentru că talentul nu e molipsitor. Nu e destul să ai politicieni iresponsabili - la acest capitol stăm bine! -, ci şi un număr suficient de mare de cetăţeni cu aptitudinea de a se lăsa antrenaţi în aventuri de genul celor care au făcut ţăndări Iugoslavia.
Şi mai am o întrebare: cine sunt persoanele, cu nume şi prenume, care i-au convocat în forţă la televiziuni tocmai pe cei de la care se aştepta un discurs vehement antieuropean? Cu alte cuvinte, cine are interesul în lumea economico-mediatică a ţării de a ne înfăţişa nu doar fricoşi, slabi, dezorientaţ i, nesiguri de forţa şi poziţia noastră, ci şi duşmani viscerali ai Europei? Discursul - căruia nu-i lipsesc argumentele - pro-Serbia a fost acoperit prin năimiţii din televiziuni de răcnetele resentimentului grosolan anti-Occident. Nu am naivitatea de a crede că în România acestui moment nu există forţe pentru care apele tulburi sunt locul perfect de pescuit. Mă gândesc, în primul rând, la cei câţiva extremişti intratabili ce lansează diverse baloane de încercare. Acestora le vom răspunde ferm, cu argumentele unei ţări europene. În ce-i priveşte pe demagogii plângăreţi din tuburile catodice, n-au decât să-şi oblojească spaimele privindu-se la nesfârşit în oglinda propriei laşităţi şi nebunii.
Recomandările noastre
