Să încep cu o banalitate crasă: orice ţară e un mecanism complicat. Atât de complicat, încât uneori e preferabil să nu intri în detaliile funcţionării sale.
Nu-mi pot, totuşi, reprima o întrebare: cum se stabilesc echilibrele între, să spunem, ceea ce se produce şi ceea ce se consumă într-un judeţ? E o întrebare legitimă, de vreme ce scandalurile politice — nu doar la noi — au o legătură directă cu strategiile redistribuirii, cheltuielile publice şi îndatorarea statului. Americanii au împins atât de departe confruntarea pe aceste teme, încât marea uniune se află la un pas de implozie. În apropierea noastră, guvernul Orbán se străduie să-i trimită la închisoare pe prim-miniştrii anteriori pentru împrumuturile externe făcute — ignorând, desigur, faptul că Ungaria a început să se îndatoreze masiv chiar de pe vremea primului mandat al justiţiarului de azi.
Fireşte că nu poţi reduce analiza entităţilor administrative la un singur indicator, fie el şi unul spectaculos, cum e cel al exporturilor. Dar el spune ceva despre starea generală, despre dinamica şi perspectivele zonei respective: n-ai cum să exporţi dacă nu produci la nivel competitiv. Nu produci la nivel competitiv dacă nu ai oameni pregătiţi şi remuneraţi decent. Pe de altă parte, se ştie că exporturile româneşti sunt făcute, în mare parte, de către multinaţionale sau de firme străine. Aşa se explică faptul că judeţul Argeş se plasează, datorită maşinilor Dacia, aflate în proprietate franceză, imediat după Bucureşti în ce priveşte exporturile din trimestrul al doilea al anului 2011. Situaţia e îmbucurătoare — înseamnă că automobilele româneşti continuă să aibă căutare —, dar şi îngrijorătoare: Argeşul nu e departe de imaginea unei zone monoindustriale. Ceea ce presupune că deasupra judeţului stă mereu suspendată sabia lui Damocles. Orice problemă pe piaţa internaţională a automobilelor riscă să-i transforme pe argeşeni într-o populaţie de şomeri. Fără prezenţa întreprinderilor multinaţionale şi a investitorilor străini, probabil că situaţia exporturilor ar fi catastrofală — lucru valabil nu doar pentru România. Chiar dacă taxele şi profitul ies în mare parte afară din ţară, acest tip de întreprinderi asigură locuri de muncă relativ sigure şi acceptabil plătite. Dacă în cifre absolute Bucureştiul se află pe locul întâi la exporturi, cu un miliard şase sute cincizeci de mii de euro, criteriul exportului pe cap de locuitor produce o mare surpriză: cu cei opt sute cincizeci şi unu de euro ai săi, bucureşteanul se află abia pe locul opt, după locuitorul din Cluj şi înaintea celui din Constanţa. Argeşul deţine supremaţia şi după criteriul exportului pe cap de locuitor, urmat, cu o mie trei sute de euro, de Timiş.
La polul opus se plasează judeţe precum Gorj (treizeci şi nouă de euro), Giurgiu (optzeci şi şase), Vaslui (optzeci şi şapte), ceea ce demonstrează o repartiţie a bunăstării (ori sărăciei, depinde cum privim lucrurile) deconcertantă. (Un prieten mă asigura aseară: "Nu te îngrijora, neică, vama Giurgiu produce pentru băieţii locali mai mult decât toţi bănăţenii tăi la un loc!") Să nu ne mirăm că discursul resentimentar are viitor, de vreme ce judeţe întregi par să trăiască din mila guvernului, care se vede obligat să redistribuie nişte sume oricum minuscule în regiuni unde nu se întâmplă nimic — în afara evenimentelor cunoscute de la ştirile "de la ora cinci" şi-a sărăciei deprimante. Harta ţării e înclinată de la vest către est şi de la nord spre sud, ceea ce ar trebui să-i pună pe politicieni pe gânduri. Regionalizarea e doar unul din răspunsurile la ceea ce populaţia începe să conştientizeze: faptul că o parte dintre români muncesc pe rupte, în timp ce o alta stau cu mâna întinsă.
Mitul Bucureştiului atotputernic se sprijină, dacă e să dăm crezare statisticilor, mai degrabă pe un joc al imaginii, decât pe o producţie reală şi competitivă. Capitala intră în categoria oraşelor cu putere de producţie medie, surclasată categoric de Argeş, Timiş, Arad şi Bihor. În schimb, se află pe un loc fruntaş la capitolul marilor consumatori. Înconjurat de judeţe care stau foarte prost la capitolul industrializare şi producţie competitivă (Ialomiţa, Călăraşi, Dâmboviţa, Teleorman, Giugiu), Bucureştiul ar fi marele perdant al unei formule administrative în care dominaţia centrului şi conducerea prin ucaz guvernamental şi-ar pierde din forţa discreţionară pe care le au astăzi. E motivul pentru care factorul politic şi cel mediatic au reuşit deocamdată să înăbuşe tentativele de reorganizare pe regiuni.Astfel de fenomene nu sunt caracteristice doar României. Idealul dezvoltării armonioase, echilibrate, nuanţate există doar în manualele economiştilor utopici. La noi, lucrurile sunt dramatice deoarece chiar entităţile fruntaşe se situează sub nivelul celor mai slab dezvoltate zone europene — ba chiar şi sub baremurile din unele ţări africane. În aceste condiţii, iniţiativele care să permită ieşirea din starea de subdezvoltare cronică sunt percepute drept atentate la liniştea mormântală în care sunt obişnuiţi să-şi desfăşoare activitatea angajaţii sectorului public. Într-adevăr, cel puţin într-o primă fază a regionalizării, discrepanţele vor creşte. Zona de vest ar putea deveni una cu adevărat performantă, pe când arii întregi din Moldova şi din sudul ţării s-ar prăbuşi încă mai adânc în mizerie. Din orice unghi l-ai privi, scenariul e coşmaresc: avem de ales între a ne scufunda, în ritmul deja cunoscut, cu toţii, ori de a ne salva unii şi de a-i abandona pe alţii. Din această dilemă nu putem ieşi!
Recomandările noastre
