Lăsând deoparte fleacurile cu manifestanţii plătiţi să participe la mitingul opoziţiei (scenă care-mi aminteşte de dolarii lui Raţiu din 1990) şi violenţele prosteşti ale galeriilor sau para-galeriilor fotbalistice, revendicările din Piaţa Universităţii (precum şi cele din ţară) îndeamnă la câteva constatări simple — unele dintre ele depăşind, în mod evident, evenimentele ca atare.
Prima e că sutele de protestatari de la Universitate au reuşit să intimideze pe toată lumea: şi Puterea, şi populaţia, şi televiziunile, şi Opoziţia. De ce? Pentru că în mintea românilor s-a făcut legătura cu extraordinarele demonstraţii din 1990. Din ce văd la televizor, scandările, pancartele şi discursurile sunt extrem de eterogene. Unele-mi plac, altele-mi sunt indiferente, pe altele le găsesc de-a dreptul caraghioase. Din ultima categorie, vocile care cer "libertate" îmi par cu totul deplasate. Asta e marea problemă a României anului 2012? Libertatea?! Nici măcar Iliescu, în al treilea mandat, n-a mai avut curajul să se atingă de această cucerire definitivă a românilor.
A doua constatare e că prea puţine dintre revendicări sunt cu adevărat civice. "Apolitismul" acţiunilor a fost impus de comentatorii din televiziuni (binecunoscuţii mercenari de la Realităţi şi Antene), fără să aibă legătură cu ceea ce se întâmplă în Piaţă. În fapt, cererile de demisie ale preşedintelui şi premierului, anularea comasării alegerilor, în fine, susţinerea alegerilor anticipate sunt revendicări eminamente politice. Probabil că doar faza Arafat, scurtă şi trecută în uitare după două zile, a avut o componentă civică. Tot ce-a urmat stă sub semnul politicului. Nu spun că e bine sau rău, observ doar acest lucru.
A treia constatare e că foarte mulţi români militează — în contradicţie cu cele de mai sus — pentru o fază pre-politică în guvernarea ţării. Ceea ce văd în Piaţă e o invitaţie la destructurare, neurmată de propunerea unui model diferit de conducere. Singura lor voce e cea a disperării. Spectacolul e demn de urmărit mai ales pentru diversitatea şi policromia pancartelor. De la taxa auto până la pensii mai mari, ba chiar şi la ajutoare umanitare, domină doleanţele personale — perfect legitime, de altfel. Numai că ele intră în coliziune cu simbolul "civic" pe care s-a construit mitul primei Pieţi a Universităţii. În 1990, nu i-ar fi trecut nimănui prin cap să ridice vreo problemă personală. Astăzi, frustrarea individuală e privită ca fiind compatibilă cu ideea de civism. Ceea ce e, indubitabil, rezultatul a douăzeci şi doi de ani de viaţă asistată şi de complacere în beneficiile resturilor cu iz social ale fostului sistem comunist.
A patra constatare e că după trei-patru zile acţiunile de stradă nu au o identitate clar conturată.
Cazul Ludovic Orban, politicianul nesimţit care a încercat de două ori să se "lipească" de demonstranţi, arată că oamenii nu sunt interesaţi cu adevărat săşi asume o identitate prin dialog. Sigur că Orban nu mersese acolo pentru a dialoga, ci pentru a sonda dacă mişcarea poate fi deturnată în favoarea partidului său. Orban avea nevoie ca de aer de un astfel de trofeu, pentru a-şi negocia revenirea în prim plan în propriul partid. Un partid în care nici el, nici Tăriceanu, nici Vosganian, nici Haşotti nu mai reprezintă nimic. Ca dovadă, El Lider Maximo i-a ţinut, în timpul demonstraţiei de joi, la picioarele scenei, preferându-l pe halucinantul Gheorghe Zamfir, cel care ne-a calificat drept "cea mai jegoasă naţie din lume". După care Antonescu l-a îmbrăţişat recunoscător. Dovada supremă că-i împărtăşeşte opinia.
În concluzie, mişcările de stradă de la mijlocul lui ianuarie au intrat deja într-o fundătură. Asta nu înseamnă că ele n-ar fi transcrierea precisă a unor fenomene dureroase. Numai că ele nu reprezintă o mişcare anti-sistem. Ele sunt ceva infinit mai grav: o mişcare anti-reformă. E posibil ca unii dintre protestatari nici măcar să nu fie conştienţi de acest lucru. Austeritatea la care au condus măsurile mai mult decât necesare, obligatorii, ale guvernului Boc (şi pentru care în decembrie Europa ne felicita zgomotos, acordându-i chiar un fel de Oscar al finanţiştilor d-lui Ialomiţeanu) au depăşit capacitatea de suportabilitate a multora din români. Nu ştiu dacă protestatarii vor pleca acasă ori nu. Dar ştiu că reformele se vor opri. Cu ce consecinţe, e la mintea cocoşului. Iar când mitingiştii de azi îşi vor fi dat seama la ce scenariu au participat (la triumful direcţiei Voiculescu din viaţa publică a României), tare mi-e teamă că Piaţa Universităţii va fi cu totul neîncăpătoare pentru ce urmează.
Recomandările noastre
