În urma a două sondaje de opinie, Dominique Strauss-Kahn, directorul Fondului Monetar Internaţional, a ieşit acum câteva luni cel mai popular politician din Franţa, la câteva procente peste preşedintele Sarkozy.

Lumina speranţei s-a aprins din nou în Partidul Socialist Francez, perdant catastrofal al ultimelor scrutine, chiar când poporul crizat era aşteptat să basculeze la stânga. Ca atare, PS îl împinge pe Strauss-Kahn, tehnocrat şi fost ministru de finanţe socialist, să (re) intre în politica naţională şi, după expirarea mandatului la conducerea FMI în octombrie, să se lanseze în cursa pentru alegerile prezidenţiale din 2012.

Uite aşa, dl Strauss-Kahn a ajuns să dea la TF2 celebrul interviu de zilele trecute, care a pus pe jar lumea dâmboviţeană.

Pe bună dreptate, fiindcă: (1) nu e deloc uzual ca şeful FMI, organizaţie tehnică ce se fereşte ca de foc să facă remarci interpretabile politic, să comenteze în presă politica unui guvern cu care derulează negocieri; şi (2) e fără precedent ca la asemenea nivel comentariul să fie de tip activist-cu-piercing-la-Forumul- Global-al-ONG: stimaţi telespectatori (francezi), noi le-am zis românilor ăstora primitivi (adică de dreapta) să ia de la bogaţi şi să dea la săraci, dar ei nu şi nu.

Declaraţiile nu se potrivesc cu fişa postului şi sunt evident o reverenţă politică de uz intern. Adică o delimitare a şefului de imaginea-şablon a FMI care, în Franţa, atunci când nu e echivalată de-a dreptul cu Anticristul, e cel puţin privită ca bastion al politicilor „neoliberale, anglo-saxone” - ambii, termeni de ocară în Hexagon.

Din raţiuni înalte de electoralism francez, dl Strauss-Kahn a decis că poate lăsa în ofsaid atât guvernul Boc, cât şi propria echipă de negociatori, luată evident prin surprindere. Primii au fost arătaţi cu degetul neprotocolar în faţa unor sindicate deja iritate şi care oricum abia mai reuşesc să satisfacă cererea masivă de isterie demagogică a celor două televiziuni româneşti de divertisment politic. Iar dl Franks a fost silit să improvizeze verbal o ieşire din ambarasmentul produs de şeful său.

Ipocrizia lui Strauss-Kahn în conţinut, stil şi moment e evidentă. Dacă se poate reproşa ceva Bucureştiului, este tocmai că a întârziat un an tăierile de cheltuieli pe care FMI şi Banca Mondială le solicitau din vara lui 2009, la nivel de 150.000 de posturi în şase luni şi încă 200.000 până în 2015. Aşa s-au făcut prognozele bugetare, iar funcţionarii celor două instituţii dădeau ochii peste cap la indecizia guvernului de a le pune în practică.

Ca om crescut în bizantina politică franceză, dl Strauss-Kahn înţelege ce înseamnă un an cu alegeri, cum a fost 2009, pentru că el însuşi, ca ministru de finanţe, a tergiversat diverse reforme din motive de calendar politic. Iar dacă ceri explicit să se reducă anvelopa salarială de la 9 la 7% din PIB, nu mai poţi veni ulterior să spui, a, era ok s-o lăsaţi şi aşa dacă măreaţi impozitele „celor bogaţi”.

Apoi, te contrazici dacă în aceeaşi propoziţie îi căinezi pe săraci, dar recomanzi mărirea TVA, cu efecte regresive (apasă mai tare pe cei cu venituri mici). Şi ar fi trebuit să ştii că reducerile diferenţiate de salarii sau pensii pun două mari probleme: aruncă la coş noile legi unitare ale salarizării şi pensiilor, îndelung negociate şi susţinute chiar de FMI şi Ban că; şi ar fi imediat (şi pe bună dreptate) blocate în tribunale ca discriminatorii.

Singura şansă - nici aia certă - ca tăierile să treacă de imprevizibila justiţie română este să fie uniforme, iar nu, aşa cum cer în gura mare sindicatele şi opoziţia, progresive.

În general, e trist să vezi că la Bucureşti nu poţi discuta politica fiscală la rece, pe cifre. De unde speram la ceva obiectivitate din partea FMI, acum vedem că s-a angrenat şi el în jocul cu mituri şi simbolistică de partid. Realitatea e că bugetul României a colectat în jur de 29%-30% din PIB pe vremea lui Tănăsescu, cu impozit progresiv, şi între 31% şi 32% după reducerea de impozite şi introducerea cotei unice (vezi cifrele la www.sar.org.ro/art/publicatii_sar/policy_briefs/adevarul_despre_cota_unica_mai_2006-23-ro.html).

Judecând raţional, dacă scopul e să ai mai mulţi bani la buget, ce motive ar fi să revii la impozit progresiv, când se colecta mai puţin? Altele sunt măsurile de ameliorare a situaţiei, în primul rând lărgirea bazei (respinsă însă de lobby-uri, presă şi lideri de opinie).

Însă dacă scopul este pur ideologic - de a elimina, indiferent de consecinţe, un impozit eficient şi liberal pe care îl practică unii est-europeni, dar care stă ca un pai în ochii socialiştilor din UE - atunci da, trebuie atacată cota unică la TF2, fără legătură cu nevoile de reformă în România sau cu alte păcate, reale, ale guvernului.

Bine spunea, tot săptămâna trecută, Simon Johnson, fost economist-şef al FMI: „Un ministru francez de finanţe este cea mai proastă opţiune pentru a conduce FMI în negocieri europene… conflictele de interese sunt copleşitoare”. Unul care vrea să ajungă şi preşedinte socialist al Franţei, cu atât mai mult.