Ce-l pierde pe Ion Cristoiu e ambiţia necontrolată "de a face pe deşteptul".
Când nu-l ia pe dinainte gura, îl lasă baierele inteligenţei. Iar când e în pană de imaginaţie apelează, gomos, la pretinsul bagaj de cunoştinţe politico-literar-istorice. Că acestea din urmă sunt precare, asimilate heirupistic şi folosite anapoda ţine de conformaţia psihologic-intelectuală a individului. Dar să susţii, pe-un ton şăgalnic, flirtând cu istoria, că Zelea Codreanu era doar un "personaj romantic", un fel de Toma Alimoş combinat cu Iancu Jianu, depăşeşte zona "părerilor" şi-a "impresiilor". E o sfidare cinică a faptelor şi a semnificaţiei istorice a acestora. Nicio silabă despre asasinarea cu propria mână a prefectului Manciu, nicio aluzie privind participarea la uciderea lui I.G. Duca şi a fostului aliat Mihai Stelescu. În ideologia ce respira prin toţi porii fanatism, antisemitism şi violenţă a lui Codreanu, un ziarist român al anului 2010 vede doar romantism. Uluitor!
Sunt sigur că pe sub ochii neînfricatului scotocitor de arhive Cristoiu au trecut şi următoarele fraze dintr-o "proclamaţie" a Căpitanului: "Jidovismul ne îneacă. Sunt trei milioane care umblă ca viermii pe trupul plin de răni al ţării. Trei milioane de jidani înseamnă trei milioane de pâini în fiecare zi. Trei milioane de pâini înseamnă 10 trenuri lungi de pâine care intră în fiecare zi pe gura balaurului". Curat romantism!, îşi va fi spus cel pe care amicii îl alintă cu englezescul "Jack". Un apelativ care, în noul context, de-un romantism neţărmurit, nu-i aşa, te poartă cu gândul la mai celebrul Jack Spintecătorul. Încă două-trei ieşiri "romantice" de acest fel, şi ne-am asigurat faima mondială. Elucubraţia lui Ion Cristoiu nu cade chiar din senin. De ani şi ani, scena publică românească e locul de întâlnire al violenţelor de limbaj şi acţiune, propagate prin televiziuni, dar şi al unor mişcări de învăluire mai subtile, instrumentate de nostalgici, promotori, prizonieri sau fanatici ai extremismelor ideologice ale veacului trecut - comunismul şi fascistonazismul. Nu numai că nu există reacţii la revanşismul istoric, dar unele demonstraţii de forţă sunt declarate evenimente onorabile. De ce să ne mirăm că Ion Cristoiu debitează enormităţi, câtă vreme contabilizăm, an după an, suspecta ignorare a atacurilor rasiste, antisemite, frizând patologicul, pompate neobosit prin revistele "România Mare" şi "Tricolorul"? Ideologia lui Vadim Tudor nu e doar tolerată, ci şi încurajată de un sistem mârşav al cauţionării formulelor de expresie extremiste.
Când unul dintre stâlpii ideologiei naţional-comuniste - despre Adrian Păunescu este vorba - beneficiază efectiv de funeralii oficiale, fireşte că un franc-tireur prin definiţie precum Ion Cristoiu se simte liber să emită cu zâmbetul pe buze monstruozităţi din categoria celor privind "romantismul" lui Zelea Codreanu. Că prostia e molipsitoare se vede şi din recent începutul serial al criticului literar Paul Cernat. Acesta propune, nici mai mult, nici mai puţin, inocentarea unui Păunescu mustind de complexitate: a fost, săracul, doar "un pasionat manipulator de iluzii, un naţionalist populist", pe scurt, un idealist, dar, vai, "nu o unealtă a represiunii, un stâlp al Gulagului sau un xenofob". În logica imprudent îmbrăţişată de Cernat, nimeni, nici măcar Ceauşescu, n-a cumulat cele două funcţii - de gândire şi de executare - ale crimelor bolşevice. În plus, susură jurnalistul, chiar dacă a credibilizat "umanismul socialist", Păunescu a fost şi o victimă. O fi fost. Dar care e, atunci, diferenţa dintre el şi Zelea Codreanu? Şi "Căpitanul" a "anexat" diverse idei politice, şi el a fost "nonconformist" (aflăm de la Cristoiu), şi el a fost victimă... Atunci când o virulentă grupare huliganic-antisemită a cerut, în faţa Ambasadei SUA la Bucureşti, deportarea "evreului Vladimir Tismăneanu", intelectualitatea română, cu minime excepţii, a tăcut mâlc. Mai mult, bastionul corectitudinii politice (a se citi: al restaurării în cultură a practicilor din vremea regimului comunistsecurist, al ducerii pe culmi isterice a sloganului "Cine nu e cu noi e împotriva noastră"), săptămânalul "Observatorul cultural" minimalizează grotesca situaţie prin următoarele fraze: "Nu dăm prea multe detalii despre aceste acţiuni blamabile, pentru că nu dorim să propagăm asemenea gesturi inadmisibile". Ce-o fi însemnând asta? Nu încurajarea neruşinată a "iubitorilor de romantisme"? Dacă intelectualitatea nu se încurcă în "detalii" (iar revizionistul Paul Cernat nu se încurcă!), semnalul e limpede. În spatele nostru, diviziunea muncii pe câmpul ideologic s-a tranşat în stil Ribbentrop-Molotov: noi îl dăm la albit pe Păunescu, voi îl reabilitaţi pe Codreanu!
Acumularea de aberaţii din viaţa publică românească a ajuns la cote insuportabile. A sosit momentul clarificării tăioase. Pentru mine, unul, nu există nici cea mai măruntă deosebire între perpetratorii celor două sisteme gangsteresc- asasine ale veacului trecut, comunismul şi fascism-nazismul. Şi nici între susţinătorii lor.
Recomandările noastre
