Cine nu se îngrijeşte de lucrurile mici va cădea încetul cu încetul în cele mari. Asta e o vorba de ascet, Avva Dorotei.

Mi-a răsărit în minte ieri, când am trecut pe lângă Obor şi am revăzut în mulţimea înghesuită la semafor un chip despre care am scris acum doi ani.

Nu ştiu ce-or fi zicând înţelepţii, dar mie pieţele mi se par locuri perfecte pentru meditaţie, ca de altfel toate spaţiile publice cu o ofertă sufocantă de diversitate umană. Dar pieţele incorecte politic şi sanitar, cum era Oborul, au ceva special.

Totul este mult mai direct, mai intens şi necenzurat: culorile, mirosurile, strigătele, fumul grătarelor, vocile amestecate, marfa de neimaginat uneori, forfota de K1, parada modei sacoşelor şi bănuiala asta continuă că s-ar putea să fie adevărat că puţin înseamnă mai mult, less is more.

Un fel de înghetata de exces, cu topping de lipsă. Cred că primul sentiment pe care-l încerc mereu cînd ajung în piaţa din Giurgiu, de exemplu, e că viaţa e mereu în cu totul altă parte decât credeam cu cinci minute înainte. Chiar şi preocupările cele mai imediate sau grosolane - mici si bere - dacă sunt practicate cu sinceritate şi devotament, îmbracă forma perfecţiunii.

Iar mutrele voioase ale negustorilor şi beţivanilor te fac să începi să-ţi numeri motivele sau posesiunile care te fac la fel de exuberant. E aceeaşi curiozitate de a şti, de a înţelege cît şi ce îţi trebuie pentru a încerca acea bucurie de grad zero, care se declanşează cînd muşti dintr-un măr, când te întinzi, când simplul fapt că eşti viu devine o sărbătoare.

Chipul pe care l-am revăzut era al unei ţigănci fără vârstă, pe care am urmarit-o în timp ce-şi aranja marfa pe o lădiţă, undeva, prin praful din Obor. Era înrudită cu toate figurile interesante pe care le poţi vedea pe Discovery, în filme de călătorii prin locuri exotice sau prin arhivele de etnografie. Avea privirea aceea care străpunge obiectivul aparatului sau al camerei şi ţi se înfige direct între ochi, pentru toată viaţa.

Avea o ţigară în colţul gurii, pe care a ţinut-o aşa pană când s-a stins, şi un aer tare caraghios când închidea un ochi, ferind fumul. Gesturile ei lente şi măsurate îmi spuneau că mâncase ceva bun şi foarte sigur băuse suficient cât să înţeleagă că nu are niciun motiv să se grăbească.

Şi în tot acest timp, zâmbea ca şi cum ar fi cântat ceva pentru ea, pe jumătate în gînd, pe jumătate îngânat. Aranja tacticos lădiţa aia prăpădită, netezea hârtia, întindea bine de colţuri şi se tot foia pe lângă o traistă mică. Aşteptam să scoată marfa, pentru că tot ritualul părea făcut să anunţe ceva grozav de important.

Nu reuşeam totuşi să-mi imaginez ce ar fi putut sa vândă, mai ales ca bocceluţa era mult prea mică pentru scenarii somptuoase. A mai fumat o ţigară, odihnindu-se. Scena avea o graţie şi un mister care mă umpleau de bucurie. Era ca şi cum ai fi suprapus un film derulat cu încetinitorul peste un fundal în care lumea se mişcă pe repede înainte.

Era evident că femeia era complet desprinsă de felul în care o priveam eu, că nu şi-ar fi imaginat niciodată că liniştea ei poate fi ceva memorabil şi important pentru o fiinţă întâlnită întâmplător. Daca minimalismul ar fi avut nevoie de o imagine pentru publicul din Obor, ar fi fost simplu. Dar ceea ce se vedea cu un ochi majoritar era o fiinţă de neînţeles, poate chiar neinteresantă şi foarte usor de catalogat la prima vedere.

Oricât aş fi încercat, nu reuşeam să ghicesc ce urma să întindă pe taraba ei improvizată şi ce ar fi putut să-i ofere acea stare de desprindere pe care nu am văzut-o la niciunul dintre trecătorii fără chip. Îmi era clar, pe măsură ce se pregătea să stingă ţigara de odihnă, că voi asista la o lecţie totală de zen. Şi-a aprins o nouă ţigară şi s-a apucat să înşire marfa, cu gesturile unui sculptor în bob de orez. Îşi lăsa din când în când capul pe spate, când vântul îi arunca fumul spre ochiul închis preventiv, şi zâmbea ca şi cum ar fi ştiut că nimeni nu poate formula nicio concluzie născută din ce şi cât. Vindea ace de siguranţă.

(Text publicat iniţial în 15 august 2009) www.exarhu.ro