Vladimir Tismăneanu: "Gorbaciov a fost în egală măsură un copil al Congresului al XX-lea şi al Primăverii de la Praga".
Istoria comunismului este deopotrivă una a orbirii fanatice şi a deşteptării din somnul ideologic. Putem astfel vorbi despre o dialectică a deziluziei care îşi găseşte începutul în revolta marinarilor de la Kronstadt („Soviete fără comunişti“ era lozinca lor), înecată în sânge din ordinul lui Lenin şi Troţki în martie 1921. Nu pot fi uitate criticile de la stânga ale experimentului bolşevic, de la socialiştii revoluţionari (eserii) la menşevici şi la ceea ce s-a numit „opoziţia muncitorească“ în raport cu birocratizarea statului comunist şi abandonarea minimului democratic tolerat în primele luni ale sistemului.
Efortul (naiv, o ştim astăzi) de a umaniza leninismul a fost catalizat de Raportul Secret al lui Nikita Hruşciov, din februarie 1956, prezentat în faţa unui public amuţit şi siderat de activişti care îşi trăiseră viaţa în mistica adoraţie a „părintelui popoarelor“, sociopatul Djugasvili-Stalin. Rezistenţa iniţială fusese zdrobită prin acţiuni de o sălbăticie fără margini. După moartea lui Stalin însă, s-a coagulat un nou val antitotalitar în statele numite antifrasticsi pleonastic „democraţii populare“. Primele semne ale respingerii dictaturii au venit odată cu revolta proletară din Berlinul de Est.
Au urmat în 1956 greva de la Poznan, apoi Octombriele polonez şi Revoluţia Maghiară, cu al său program de recucerire a independenţei naţionale şi de reafirmare a suveranităţii poporului. Cum a spus-o Arthur Koestler, nu putem sublinia îndeajuns rolul intelighenţiei critice în acea glorioasă renaştere a spiritului democratic. Tema angajării politice a intelectualilor de partea forţelor antitotalitare a constituit un laitmotiv în reflecţiile morale şi estetice ale Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca.
Dialectica dezamăgirii, a despărţirii de idolatria perioadei staliniste, a însemnat detectarea originilor Răului în chiar inima utopiei bolşevice. Un Imre Nagy de pildă, în ale sale „Însemnări de la Snagov“ (apărute la Polirom), scrise în perioada detenţiei de după Revoluţie, contrapunea linia marxismului deschis direcţiei autoritar-poliţieneşti, ultradogmatice din mişcarea comunistă. La Varşovia se producea o scindare a conducerii comuniste între facţiunea revizionistă şi cea a susţinătorilor socialismului de cazarmă. În Cehoslovacia, mai ales după 1961, când Hruşciov a pornit o nouă ofensivă antistalinistă la Congresul al XXII-lea al PCUS, intelectualii critici îl redescopereau pe Kafka drept o sursă de inspiraţie în demascarea ororilor comuniste şi naziste.
Ajuns în fruntea partidului comunist în ianuarie 1968, militantul slovac Alexander Dubcek se alia rapid cu intelectualitatea aflată într-o crescândă stare de revoltă antisistemică. În mai 1968, vorbind la aniversarea a 150 de ani de la naşterea lui Marx, Cestmir Cisar, secretarul CC însărcinat cu ideologia, se referă critic la spiritul îngust şi închistat al bolşevismului. „Pravda“ şi „Neues Deutschland“ ripostau furibund, câtă vreme „Scânteia“ ignora subiectul. Pentru intelectualii revizionişti, problema era însă mai adâncă: izvorul totalitarismului se află în chiar sâmburele socialist al proiectului marxist, în încercarea nesăbuită de a reclădi natura umană şi în demonizarea proprietăţii private. Se producea astfel o reabilitare a subiectivităţii, era revendicată o legalitate opusă conceptului şi practicii „dictaturii proletariatului“ ca domnie a arbitrariului total.
Cum a demonstrat politologul britanic Archie Brown, autorul unei biografii fundamentale a lui Gorbaciov, multe din ideile pe care acesta avea să le adopte după alegerea sa ca secretar general al PCUS în 1985 erau direct legate de concepţiile revizioniste ale intelighenţiei de la Praga. Două au fost sursele principale care l-au influenţat pe Gorbaciov. Mai întâi, propria sa relaţie de prietenie cu Zdenek Mlynar, secretar al CC în timpul Primăverii de la Praga, unul din principalii autori ai „Programului de acţiune“ din aprilie 1968 şi fostul său coleg de cameră, la începutul anilor ’50, în timpul studiilor la Universitatea Lomonosov din Moscova.
Ar merita tradus în româneşte volumul de convorbiri despre destinul socialismului dintre Gorbaciov şi Mlynar. Apoi, trebuie notat impactul avut de ideile reformatorilor cehoslovaci asupra unui grup de redactori ai revistei „Problemele păcii şi socialismului“ cu sediul la Praga. Între aceştia, Gheorghi Sahnazarov, Anatoli Cerniaev şi Ivan Frolov, ideologi ai perestroikăi şi campioni ai politicii de glasnost.
Gorbaciov a fost în egală măsură un copil al Congresului al XX-lea şi al Primăverii de la Praga. A ştiut să-şi camufleze opiniile vreme de aproape două decenii, pozând în activist disciplinat. Discuţiile purtate cu Mlynar în anii ’50 şi ’60, ca şi influenţa grupului pe care l-am numit intelighenţia de partid au dus la remodelarea formei sale mentale. Treptat, Gorbaciov a ajuns să renunţe la bolşevism şi să îmbrăţişeze tezele reformismului social-democrat propuse cândva de Eduard Bernstein. Toate acestea ţin de fenomenologia apostaziei, de lupta continuă dintre Inchiziţia comunistă, pe de o parte, şi direcţiile eretice care au distrus în cele din urmă falsa Biserică marxistă.
Recomandările noastre
