Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > SENATUL EVZ: Curtea Constituţională
SENATUL EVZ: Curtea Constituţională

SENATUL EVZ: Curtea Constituţională

Ca şi reducerile salariale, alegerile de la Curtea Constituţională au ţinut întreaga naţiune în priză.

Parlamentarii au votat până noaptea târziu şi, sub obiectivele lipsite de obiectivitate ale camerelor de luat vederi ale televiziunilor care se prefac că ne furnizează ştiri, s-au încăierat între ei în direct. Au făcut lucruri incredibile: unii parlamentari i-au împiedicat pe alţii să voteze, făcând zid viu în jurul tribunei cu urnele de vot, iar în cele din urmă cei mai energici au tăiat firele de la microfoane, ca să nu mai poată vorbi nimeni.

Or, parlamentarii nu se dau în spectacol decât atunci când ceva le scapă de sub control, iar miza este foarte mare. Ceea ce înseamnă următorul lucru: Curtea Constituţională a devenit o miză încă mai mare decât aducerea în captivitate politică a opiniei publice, obiectiv care a ocupat până acum tot timpul parlamentarilor astuţioşi, mână în mână cu televiziunile aflate în slujba partidelor pe care le susţin.

Cred că nimeni nu îşi mai aminteşte cum decurgeau numirile la Curtea Constituţională acum cinci, zece sau cinci spre zece ani. Emoţia era nulă, pentru că miza era mică: în ciuda puterii potenţiale enorme a Curţii Constituţionale, puterea ei reală era redusă, şi asta deoarece mecanismul puterii funcţiona ca uns. Curtea Constituţională nu era chemată să tranşeze nimic, pentru că toate înţelegerile politice între puteri se făceau prin consens. Puterile, chiar şi când se aflau în conflict major, dispuneau de un arbitru, care nu era Curtea Constituţională.

Ipoteza mea este că acest arbitru de facto era chiar unul dintre actorii politici, dar unul care avea asupra tuturor celorlalţi un ascendent moral şi politic enorm. Toate conflictele se rezolvau în culise, prin şi sub autoritatea sa. Evident, acest aranjament era para-constituţional. Or, tocmai capacitatea culiselor de a rezolva departe de ochii publicului conflictele dintre puteri le permitea judecătorilor de la Curtea Constituţională să doarmă liniştiţi, într-un peisaj constituţional bucolic.

Învestiţi cu un mandat de inamovibilitate de nouă ani, judecătorii de la Curtea Constituţională se mulţumeau să arbitreze aparenţele. Situaţia s-a schimbat radical atunci când puterile în stat nu şi-au mai putut rezolva conflictele în culise.

Prima expresie a existenţei unui conflict irezolvabil între puteri, deja declanşat cu ferocitate în culisele puterii, a fost suspendarea preşedintelui. Conflictul nu era de natură ideologică, fireşte, dovadă că alianţa care a manevrat suspendarea preşedintelui a tăiat în două coaliţia aflată la guvernare. Acest conflict a scos la iveală rolul politic major jucat de acele personaje care, în toiul conflictului, au primit numele de "moguli" sau "oligarhi" şi a adus în prim-plan Curtea Constituţională.

Aparent, Curtea Constituţională era chemată să lămurească mecanismele de împărţire a puterii pe care Constituţia le lăsase neclare. În fapt, Curtea Constituţională era chemată să creeze aceste mecanisme. Constituţia din 1992 lăsase neclare mecanismele de împărţire a puterii între puterile din stat pentru că fusese gândită din perspectiva existenţei unui consens asupra arbitrului, care, cum am sugerat mai sus, nu era nici Constituţia, nici existenţa unui corp de reguli nescrise, nici principiul abţinerii de la conflict: era posibilitatea existenţei unui arbitru recunoscut de toţi – un pater familias al sistemului politic.

Pentru oamenii de atunci, acest rol era jucat, în mod evident, de Ion Iliescu. Mai târziu, Emil Constantinescu a încercat să joace acelaşi rol: dovada că a reuşit este că aproape toate conflictele de putere majore din timpul administraţiei sale au fost rezolvate în culise (chiar şi dificila schimbare a primului-ministru Vasile).

Opinia publică a aflat de aceste conflicte numai sub formă distorsionată, în aşa fel încât să nu poată înţelege nici despre ce este vorba, nici care e cu adevărat miza.

Odată ieşiţi din epoca în care conflictele de putere majore au putut fi arbitrate şi rezolvate prin aranjamente de culise complet invizibile, am intrat fără să ştim prea bine ce ni se întâmplă în epoca înfruntării lor directe, în spaţiul public. Noua realitate ne-a descumpănit, cu atât mai mult cu cât din noul aranjament de instrumentare publică a conflictelor subterane făceau parte şi televiziunile, şi o parte a presei scrise.

Devenind vizibile, conflictele aveau nevoie de autoritatea unui arbitru care, măcar aparent, trebuia să fie situată deasupra jocurilor politice. Judecătorii bucolici de la Curtea Constituţională păreau alegerea naturală: simbolic, reprezentau Constituţia; legal, posedau autoritatea; politic, erau manevrabili (deoarece toţi fuseseră numiţi după criterii politice). Mai rămânea, ca necunoscută, conştiinţa lor – dar la noi conştiinţa nu a fost niciodată o problemă. Erau, prin urmare, alegerea ideală.

Prin voinţa actorilor politici aflaţi în conflict, instanţa de arbitraj care fusese asigurată înainte de figura- cheie a unui pater familias al sistemului politic devine acum Curtea Constituţională. Din acel moment, lupta politică s-a mutat în interiorul Curţii Constituţionale şi, în mod previzibil, acolo va rămâne până la schimbarea Constituţiei.

Curtea Constituţională a devenit singurul arbitru recunoscut al situaţiilor politice nearbitrabile. Cum le arbitrează şi cum influenţează deciziile sale în mod decisiv societatea noastră, voi încerca să analizez săptămâna viitoare.