În raport cu crimele împotriva umanităţii, relativismul moral mi se pare obscen.
A trecut un an de la momentul crucial din 18 decembrie când, în pofida huiduielilor deşănţate organizate de nostalgicii Epocii de Aur, a debandadei bine puse la punct de nesfânta alianţă PRM-PSD, preşedintele Traian Băsescu a condamnat, în numele statului român, regimul comunist drept ilegitim şi criminal.
A făcut-o în plin Parlament, ducând până la capăt, cu exemplară demnitate, un discurs menit să facă istorie. Prezentarea Raportului Comisiei Prezidenţiale de către preşedintele Băsescu a avut o valoare simbolică incontestabilă, oricum am privi lucrurile. Iar în politică simbolurile sunt esenţiale. Instituţiile, tratatele, acordurile sunt de fapt cristalizarea unor simboluri. Parlamentul însuşi întruchipează ideea reprezentării, a delegării şi a separării puterilor în stat.
În discursul ţinut la Braşov cu prilejul aniversării a două decenii de la revolta muncitorească anticomunistă din 15 noiembrie 1987, Traian Băsescu a reluat, cu maximă empatie pentru victime, gestul de a cere iertare în numele statului român. Poziţia lui Traian Băsescu este comparabilă cu aceea a lui Jacques Chirac, primul preşedinte francez care a avut onoarea şi curajul de a-şi cere iertare în numele statului pentru crimele comise de guvernul de la Vichy împotriva populaţiei evreieşti.
Publicarea la Editura Humanitas în noiembrie 2007 şi lansarea la Târgul Gaudeamus a „Raportului Final“ reprezintă repere palpabile ale continuării demersului iniţiat de Traian Băsescu în aprilie 2006, când a decis înfiinţarea Comisiei Prezidenţiale. Volumul de la Humanitas, editat de Dorin Dobrincu, Cristian Vasile şi subsemnatul, este rezultatul unui efort colectiv de analiză a mecanismelor, instituţiilor şi personalităţilor care au făcut posibilă instaurarea şi perpetuarea dictaturii totalitare. Gabriel Liiceanu spunea la lansarea de la „Gaudeamus“ că este o „carte-monument“. Cred că are dreptate nu numai în sens concret (volumul are 880 de pagini), ci şi metaforic: lucrarea se doreşte nu doar o examinare „la rece“ a catastrofei comuniste, ci şi un demers empatic în raport cu victimele represiunii. Am auzit voci care ne-au acuzat, pe membrii şi experţii Comisiei, de „absolutism moral“ în explorarea epocii totalitar-comuniste. Răspund fără ezitare: în raport cu crimele împotriva umanităţii, relativismul moral mi se pare obscen.
Volumul de la Humanitas se deschide cu discursul preşedintelui Băsescu din 18 decembrie, în care se leagă condamnarea tiraniei comuniste de actuala stare a României: „Poate că unii se întreabă ce ne dă dreptul să condamnăm? Ca preşedinte al românilor, aş putea invoca faptul că am fost ales. Dar cred că avem o motivaţie mai importantă: dreptul de a condamna ni-l dă obligaţia de a face să funcţioneze instituţiile statului de drept într-o societate democratică“. Aceasta a fost perspectiva filosofică pe care ne-am întemeiat abordarea: poziţia susţinerii consecvente a valorilor liberalismului civic, ale individualismului umanist şi ale respectului indefectibil pentru statul de drept. De aici şi atacurile care ne-au însoţit întreaga activitate, din clipa în care Traian Băsescu a anunţat constituirea Comisiei. Nu ni s-a iertat, nu ni se iartă faptul că am respins mitologia autojustificatoare a naţional-stalinismului, că am accentuat, fără vreo ambiguitate, criminalitatea Securităţii pe tot parcursul nefastei sale existenţe. Nu ni se iartă faptul că am fost uniţi, membrii şi experţii Comisiei, că nu ne-am lăsat intimidaţi de corul cobelor, al detractorilor şi al lacheilor diverşilor oligarhi înfricoşaţi de însăşi ideea transparenţei privind trecutul. Nu ni se iartă poziţia limpede conform căreia nu este posibilă o reconciliere atâta vreme cât călăii continuă să beneficieze de scandaloase privilegii, batjocorindu-şi victimele. Pentru Ion Iliescu, „Raportul“ ar fi un text vindicativ, cu efect de dezbinare în viaţa publică. Eu unul cred că este exact opusul. Amnezia nu poate conduce spre adevăr, iar o democraţie înrădăcinată în minciună suferă de un cronic deficit de legitimitate. Ea poate fi uşor persiflată şi subminată. În cărţi apărute de curând, foştii demnitari comunişti Dumitru Popescu şi Silviu Curticeanu au şi ei obiecţii de tot felul la adresa condamnării comunismului. Se invocă din nou retorica egalitarist-utopică, uitându-se că sistemul comunist a însemnat de fapt o dictatură asupra populaţiei exercitată de o castă privilegiată (din care aceşti autori au făcut parte până în ultima clipă).
Lucrare colectivă, „Raportul“ este, spre a relua expresia lui Gelu Ionescu, „un document fondator al României de mâine“. Ori, cu cuvintele profesorului Charles King de la Universitatea Georgetown, este „cel mai serios, profund şi comprehensiv efort făcut vreodată pentru înţelegerea experienţei comuniste din România“.
Recomandările noastre
