Am scris acest articol pentru a ne reaminti de ziua de 18 Decembrie 2006, când în România comunismul a fost oficial condamnat ca regim ilegitim şi criminal.
În 1914, John Erskine publica un articol ingenios argumentat, lapidar formulat şi admirabil scris, intitulat „Obligaţia morală de a fi inteligent“. Articolul pleca de la constatarea că istoria poporului englez trădează o tenace prejudecată împotriva inteligenţei, care e mereu pusă în contrast cu bunătatea. Acest prejudiciu nu doar că disociază morala de inteligenţă, dar o asociază constant cu răutatea şi depravarea. Părerea lui Erskine era că anglo-saxonii au favorizat prejudecata că inteligenţa este un pericol pentru morală şi că oamenii buni trebuie căutaţi printre cei modeşti în inteligenţă. În consecinţă, făcând recurs la modernitate şi la virtuţile ei specifice, Erskine cerea încetarea „conflictului dintre caracter şi inteligenţă“ în cultura engleză şi propunea aruncarea măştilor. Totul, argumenta el, este în fond o chestiune de inteligenţă, chiar şi atunci când pare că e o chestiune de moralitate: „Noi facem o problemă morală dintr-o chestiune economică şi socială doar pentru că ni se pare lipsit de nobleţe să admitem că este, pur şi simplu, o chestiune de inteligenţă“.
Însă, argumenta în continuare Erskine, inteligenţa nu trebuie preţuită doar pentru că ne oferă răspunsuri. Mai important decât a avea un răspuns este a şti ce să faci cu el, iar fără inteligenţă toate răspunsurile lumii sunt lipsite de orice valoare. Inteligenţa nu este o însuşire printre altele, este chiar virtutea supremă, deoarece deşi fiecare virtute în parte pare a i se opune, toate, în fond, se bazează pe ea. Nu doar că virtutea are forţa pe care i-o dă inteligenţa, dar justificarea ei stă sau cade împreună cu ea. Inteligenţa este, de fapt, viaţă. Aşa că a da dovadă de inteligenţă nu este accesoriu, precum accesorii sunt zorzoanele la care putem renunţa, ci este o datorie, şi anume una morală. Cine renunţă la inteligenţă, renunţă la viaţă. De aceea inteligenţa este o obligaţie morală.
Am reamintit cititorilor noştri articolul lui John Erskine ca introducere la evocarea altuia, care ilustrează într-o manieră strălucită cum anume exercitarea fără fisură a inteligenţei poate conduce la judecăţi morale definitive. Este vorba de articolul intitulat „Calculul economic în societatea socialistă“, publicat de Ludwig von Mises în 1920. Acest articol, considerat de unii drept cel mai important din istoria economiei, demonstrează cu ajutorul raţiunii simple şi al bunului-simţ obişnuit că fără proprietate privată nu există piaţă, fără piaţă nu există preţuri, fără preţuri estimările anticipative ale actorilor economici sunt arbitrare, iar fără estimări raţionale calcul de rentabilitate nu poate fi raţional.
Prin urmare, în economia în care mijloacele de producţie sunt naţionalizate planificarea nu este cu putinţă, deoarece calculul economic este posibil numai dacă există preţuri monetare nu doar pentru bunurile de consum, ci şi pentru factorii de producţie, iar economia planificată nu permite, pur şi simplu, acest lucru. Ca atare, într-o economie planificată, în condiţii de diviziune a muncii, oricât de buni ar fi planificatorii şi oricât de fine instrumentele lor de calcul, nu se poate face un calcul economic raţional. Articolul lui Mises a folosit inteligenţa pentru a demonstra o eroare evidentă minţilor limpezi cu mult înainte ca această eroare să coste viaţa a peste o sută de milioane de oameni.
Morala tradiţională, cu toată repulsia ei naturală faţă de comunism, nu a putut respinge în mod irefutabil pretenţia doctrinei comuniste că abia suprimarea proprietăţii private va institui „adevărata“ morală socială şi va elibera în fine umanitatea de servituţile ei. I-a revenit inteligenţei sarcina de a respinge fără drept de apel pretenţia comunismului că prin deposedarea unora de proprietăţile lor şi menţinerea tuturor într-o stare de non-proprietate se va instaura şi prosperitatea, şi umanismul, şi pacea.
A făcut-o înaintea istoriei, care, pe urmele inteligenţei (şi confirmându-i afirmaţiile), a arătat la ce crime a condus comunismul şi ce preţ material a trebuit să fie plătit pentru idealismul, azi atât de la modă printre tinerii care se împodobesc cu chipul procurorului-şef Che Guevara, de a crede, pe urmele lui Lenin, că e imoral să fii capitalist, că economia trebuie organizată „după modelul poştei“ şi că toţi cetăţenii trebuie transformaţi în „angajaţi ai statului“. Mi se pare extraordinar de reconfortant faptul că, înainte ca istoria să ne arate pe viu la ce rezultate criminale conduc ideile comuniste, inteligenţa a putut demonstra, prin raţionamente constrângătoare, că tipul de economie din care acestea pretindeau că îşi extrag realismul şi necesitatea este, pur şi simplu, imposibil.
În cazul susţinătorilor comunismului, principiul numit de Erskine „obligaţia morală de a fi inteligent“ ia acest chip: dacă nu au inima să simtă compasiune faţă de victime şi aversiune faţă de criminali, măcar să aibă mintea să admită că numai proştii declară false raţionamentele adevărate. A fi anticomunist nu este doar o obligaţie morală, e o formă directă şi simplă de adecvare la inteligenţă.
Recomandările noastre
