Mircea Cărtărescu: "Iar acum, când Ion Iliescu este disculpat oficial, de către justiţia română, de răspunderea pentru crimele din timpul mineriadelor, nici măcar nu ne mai indignăm, necum să mai ieşim în stradă".
Cinismul românesc e de un soi ciudat, nemaiîntâlnit probabil în altă parte. El constă în faptul că fapte cinice sunt primite cu un cinism încă şi mai mare. Răspundem cu cel mai josnic cinism, cel al indiferenţei, cinismului fără margini al lumii româneşti. Aflăm zilnic despre nedreptăţi care-n alte părţi ar zdruncina munţii. Le primim rânjind: păi, sigur, aşa suntem noi, românul tot român, şi găsim un fel de bucurie sinistră în asumarea, pe un spectru mergând de la ridicatul din umeri la autoflagelare zâmbăreaţă, a părţii imorale, promiscue a propriului nostru caracter.
Sigur, am protestat cândva, am încercat să facem ceva împotriva răului invaziv de după Revoluţie. Drepţii au umblat odinioară, cum spune proverbul, cu capetele sparte. În Piaţa Universităţii - dar cine-şi mai bate capul cu povestea asta scufundată în timp? - am stat două luni, zi şi noapte, zornăind chei, cântând şi strigând sloganuri, sperând într-o lume în sfârşit liberă şi curată. Ce zile şi ce nopţi! Şi azi le consider cele mai adevărate din viaţa mea. Cântam atunci „Mai bine golan decât activist“, pe când activistul numărul unu al ţării, emanaţie a unei revoluţii mincinoase, încă mai dădea din mână precum împuşcatul. L-am văzut apoi, parcă o veşnicie, distrugând sistematic speranţa noastră, alterându-ne imaginea, târându-ne într-un război civil ale cărui consecinţe le suportăm şi azi.
Am mers alături de mineri pe străzile Bucureştiului ce miroseau a grenade lacrimogene. Am văzut cu ochii mei oameni bătuţi şi umiliţi de hoardele care „au răspuns chemării noastre“. Am trăit trauma teribilă de a-i vedea pe părinţii mei fanatizaţi de acest om înspăimântător, ne-am învrăjbit într-o atmosferă de sfâşiere sufletească şi imensă amărăciune. Niciodată n-o să ne revenim cu adevărat din ce a făcut omul acesta din noi. Tot răul care ne sufocă azi e moştenirea lui. El a permis resurecţia foştilor securişti în noul lor vestmânt de „oameni de afaceri“, el a perfectat monstruoasa coaliţie care conduce azi România, cea dintre ciocoii vechi ai nomenclaturii comuniste şi ciocoii noi ai oligarhiei capitaliste, totul pe vechiul şi rezistentul postament al fostei Securităţi.
Azi, aceşti stăpâni ai ţării noastre fac un joc complicat între Occident şi imperiul rus, ai cărui agenţi camuflaţi sunt unii dintre ei. Acest joc a fost iniţiat tot de tătucul Ilici, din primele momente ale Revoluţiei. Iar acum, când Ion Iliescu este disculpat oficial, de către justiţia română, de răspunderea pentru crimele din timpul mineriadelor, nici măcar nu ne mai indignăm, necum să mai ieşim în stradă. S-a ieşit în stradă zilele astea pentru creşteri salariale, că asta ne doare cu adevărat. Să lăsăm morţii să-i îngroape pe morţi, ne spunem, şi ne continuăm vieţile noastre bezmetice, care seamănă tot mai mult cu zapingul la televizor. Doar că trecutul nu moare, ci ne îngroapă, el pe noi, mai departe.
L-am văzut pe Iliescu intervievat după darea sentinţei: „A fost o decizie normală“, zicea. „Ce legătură are şeful statului cu faptele din dosar?“ Şi zâmbea melancolic, ca un bunic al unui nepoţel niciodată venit pe lume. Fireşte, ce legătură are? Şeful statului nu apasă pe trăgaci, nici nu aruncă petarde. N-au făcut-o nici Stalin, nici Mao, poate nici chiar Pol Pot. Toţi au îmbătrânit liniştiţi, cu conştiinţa împăcată.
În acelaşi timp, i-am văzut pe generalii Stănculescu şi Chiţac condamnaţi la puşcărie, la optsprezece ani după ce, în aceeaşi Piaţă a Universităţii, am strigat ore-n şir: „Chiţac, Chiţac să fie ras în cap!“. În loc de asta, sub acelaşi tovarăş Iliescu, iertător ca orice bun creştin, cei doi au ajuns miniştri, că doar aveau destulă experienţă. Chiţac a bătut şi-a omorât în continuare, şi-n această calitate, pe când celălalt şi-a pus rame de aur şi, pe banii răposatului, a pornit un şir de afaceri care l-au făcut pentru o vreme cel mai bogat om din România. Frumoase cariere pentru nişte criminali ordinari!
Reacţia publicului? Ce reacţie să mai ai când urechile ţi-s înfundate de căştile iPod-ului? Când televiziunile te-au tâmpit mai rău decât berea? Când nu mai citeşti decât revistele cu ţâţe? Când nu ştii niciun nume de filosof, scriitor sau om de ştiinţă? Când copiii tăi au ca modele starletele, maneliştii, fotbaliştii şi pe Becali? Când totul conspiră (conspiră poate la propriu) ca să-ţi uiţi istoria, cultura, interesele adevărate, să uiţi că trăieşti ca fiinţă inteligentă pe lumea asta? N-a fost nici o reacţie. Nici la Iliescu, nici la Stănculescu.
N-a fost o ştire. Într-o ţară în care Sorin Ilieşiu, cu insistenţa sa aproape supraumană pentru restabilirea adevărului în privinţa Revoluţiei şi a mineriadelor, e văzut drept un fel de maniac, în care Raportul „Tismăneanu“ a fost fluierat şi autorul său principal pus la stâlpul infamiei, cinismul unanim al lui „nu ştiu şi nu mă interesează“ e dincolo de limita suportabilului.
Iliescu nu răspunde de morţii din iunie ’90 Generalii Chiţac şi Stănculescu au intrat în puşcărie pentru 15 ani
Recomandările noastre
