Noi l-am inventat. E mare cerere pe piaţă pentru genul ăsta de profeţi fanfaroni cu gura mare, în continuă auto-promovare, care îţi dau impresia că lumea se învârte în jurul lor: iau ceaiul cu George Soros, prânzul cu prinţul de Monaco iar seara îl sună Barroso ca să recite împreună lirică canadiană.
Hiper-conectaţi, sunt totuşi în altă categorie decât Dan Diaconescu sau SOV. Unu, pentru că oameni ca dl Sima au realmente educaţie şi un oarece farmec personal, trecând testul credibilităţii pentru cine vede în genul ăsta de activism energic un semn de excelenţă profesională. Doi, pentru că cei prinşi în plasa lui Sima, care a mizat cu abilitate pe aspiraţia umană la tratament exclusivist, de club cu circuit închis (exact ca Bernie Madoff), fac parte din protipendada bucureşteană, nu dintre amărăşteni. Ei au venit spre el pentru servicii premium promovate prin social networking, iar nu cu turma, ca proştii, în urma unor reclame la TV adresate tuturor. Aşa ceva n-are cum să dea greş, nu? Noi l-am dorit, l-am ascultat şi i-am făcut audienţă, premiindu-i cu puncte de rating panseurile extreme, radicale, stilul de exprimare negativist - şi nu doar lui, nu-i aşa? Aţi observat că în era TV nu faci mulţi purici pe ecran dacă ai păreri echilibrate şi nu eşti ori exuberant, ori cavernos. N-ai nici o şansă să te mai cheme dacă spui că în general în viaţă nu există soluţii minune, iar în afacerile publice orice soluţie are costuri şi beneficii, e nevoie de compromis, etc. Popularitatea se întreţine cu profeţii clare şi contra curentului, strigate în megafon, şi afişând un aer atotştiutor, nu cu dileme şi incertitudini. L-am făcut vedetă aici în păhăruţul nostru cu apă, aşa cum la o scară mai mare alţii i-au făcut vedete pe Nuriel Roubini, Paul Krugman sau Joseph Stiglitz, după aceeaşi reţetă. Se ia un om cu certe calităţi, dar care fie a început să cânte cam pe o singură coardă, fie are un ego supra-dimensionat şi poliţe de plătit universului, care nu-l merită. Omul e urcat pe un soclu şi e încurajat să spună lucruri din ce în ce mai alăturea cu drumul, cu condiţia să fie uşor digerabile. Prezicerile e bine să fie catastrofice, dar uşor de înţeles: moneda euro dispare peste trei luni, într-o zi de marţi cu ploaie; Grecia iese din UE; intrăm în anul slab cu lăcuste, deci se va scumpi grâul. Pesimismul radical vinde presa şi are un mare avantaj: dacă ai dreptate, vei ajunge celebru (ca Rubini cu criza); dacă n-ai dreptate, lumea va uita ce ai zis, pentru că din urmă vin alţii cu ieremiadele lor şi totul se îngroapă. Propensiunea pentru veşti proaste - de regulă, că lumea pe care o ştiaţi voi e pe ducă, veste care vine însă la pachet cu soluţia salvatoare personalizată, oferită de profet - pare înrădăcinată în natura umană, precum nevoia de a scorni şi istorisi basme. Iar economiştii-poeţi au o aplecare aparte spre a vedea lumea în felul ăsta. Nu degeaba mulţi dintre ei au căpătat reputaţia că au prezis paisprezece dintre ultimele două crize. Problema lor începe, ca în cazul dlui Sima, când îşi iau predicţiile în serios şi acţionează pe baza lor. In fond şi Rubini a pierdut pe bursă o grămadă de bani. Imi permit să citez aici un prieten foarte inspirat care a comparat situaţia Sima cu cea al lui Nietzsche (filozoful care ne tot anunţa că Dumnezeu e mort) şi care se încheie cu o lespede de mormânt pe care scrie: Nietzsche e mort; semnat, Dumnezeu. Noi l-am dorit, l-am ascultat şi i-am făcut audienţă, premiindu-i cu puncte de rating panseurile extreme, radicale, stilul de exprimare negativist - şi nu doar lui, nu-i aşa?
Recomandările noastre
