Părţile cele mai incitante din volumul de convorbiri cu Ştefan Andrei ţin de relaţiile dintre PCR şi partidele comuniste, atât cele aflate la putere, cât şi cele din alte state.
Ajuns secretar al CC al PCR însărcinat cu relaţiile internaţionale, Andrei a înţeles jocul lui Ceauşescu de subordonare completă a MAE în raport cu "Secţia Internaţională". A participat la convorbiri cu influenţi lideri comunişti din Vest, a înţeles şi a ajuns să stăpânească limbajul ezoteric al comunicării dintre aceste personaje. Aş fi aşteptat mai multă informaţie privind activităţile unor partide comuniste precum cele din Grecia, Portugalia şi Spania, formaţiuni direct legate de Bucureşti. Ştefan Andrei i-a cunoscut bine pe Mitsos Partsalidis, Zisis Zografos, Kostas Kolyannis, Haralambos Drakopoulos, Alvaro Cunhal, Santiago Carrillo, Enrique Lister, Ramon Mendezona, Simon Sanchez Montero etc. Aş fi aşteptat unele detalii privind rolul jucat de Ceauşescu personal în luptele intestine din aceste partide. Andrei ştie multe despre posturile de radio ale comuniştilor spanioli şi greci care emiteau din România.
A cunoscut-o pe Dolores Ibarruri, dar abia daca spune câteva cuvinte despre ea. Ar fi fost interesante mai multe informaţii despre personalităţi din conducerea PC Italian, îndeosebi despre Enrico Berlinguer, Giancarlo Pajetta şi Giorgio Napolitano (actualul preşedinte al Italiei). În relaţia cu sovieticii, Andrei oferă amintiri amuzante despre nervii lui Ceauşescu la varii reuniuni ale Tratatului de la Varşovia, despre revoltele sale, capricii egocentrice lipsite de consecinţe reale.
Pentru mine, ca istoric al comunismului românesc şi internaţional, cea mai importantă contribuţie a acestui volum ţine de distincţia pe care o operează Ştefan Andrei între cele două grupuri din conducerea PCR: ilegaliştii şi "noii veniţi", cei intraţi în partid după 1944. Aşa se explică influenţa unor Maurer, Bodnăraş, Gogu Rădulescu asupra lui Ceauşescu. Sigur, o influenţă pe care liderul ştia să o limiteze, să o manipuleze la rândul sau: "Ilegaliştii spuneau: noi am luptat pentru putere, am suferit, am chinuit. Voi veniţi -expresia pe care a formulat-o chiar Pârvulescu-, voi veniţi la masa pusă". Găsim în carte detalii revelatoare privind aptitudinile de intrigant ale lui Bodnăraş, hedonismul cinic al lui Maurer, legăturile secrete ale lui Ceauşescu cu Securitatea, sustrase oricărui control din partea colegilor săi din conducerea partidului. Dar avea de fapt Ceauşescu colegi? Răspunsul lui Ştefan Andrei este în final negativ: a fost vorba de o dictatură personală. Ceea ce nu spune el este că a fost un sistem absolutist, partocratic şi ideocratic, în care un tiran fanatic, incult şi megaloman a putut să-şi impună voinţa asupra unei societăţi supusă unui permanent şi ubicuu control represiv.
Nu cred că Ştefan Andrei a fost un Machiavelli al comunismului românesc, aşa cum afirmă subtitlul cărţii. Nu avea anvergură intelectuală pentru o asemenea poziţie. A fost un funcţionar devotat care a aplicat cu zel linia impusă de Ceauşescu. Mai corect ar fi fost să fie numit un Gromîko (ministrul de externe sovietic din perioada 1957-1985) al ceauşismului. Ştefan Andrei figurează, la pagina 785, în "Biografiile nomenkaturii" din "Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România" (Humanitas, 2007). Comentariile la acest articol sunt suspedante!
- Cine a fost Ştefan Andrei? Aparatcikul politicii externe ceauşiste (I)
- Cine a fost Ştefan Andrei? Aparatcikul politicii externe ceauşiste (II)
Recomandările noastre
