Inima pe care nu o mai emotioneaza iubirea, mintea pe care nu o mai misca gândirea? Au secat. Vitalitatea e intotdeauna insotita de o capacitate de a cadea in gropi care nu e egalata decât de siguranta cu care, prin tatonari grabite si replieri rapide, ratacirea e pâna la urma transformata in orientare.

Când crizele sunt mai dese decât ragazurile, iar profunzimea lor, in loc sa te omoare, te impinge tot mai departe, chiar daca nu stii incotro si ce e acest „mai departe”, atunci esti viu. Cum e cu oamenii, la fel e si cu societatile.

Desi suntem pe pragul prabusirii in fiecare clipa, si desi aproape tot ce ni se intâmpla pare si fara noima, si absurd, totusi, exista o vitalitate in gafele, esecurile si caderile noastre care imi da sperante ca anume viata este cea care ne vorbeste, nu moartea. In special, ce e captivant (si totodata agasant) in viata noastra politica este prospetimea cu care ni se pun si impun problemele de principiu ale politicii. Partea de rutina paleste in fata invaziei de noutate.

Pe noi, crizele noastre politice ne uimesc cu o prospetime pe care natiunile mai in vârsta au uitat-o de mult. Asa era si pentru ele pe vremea când au gândit filozofia politica. Ce e extraordinar pentru noi e ca problemele de principiu ale filozofiei politice ni se pun cu acuitate in aproape fiecare zi.

Ce e insa trist e ca trecem pe lânga invatamintele acestei situatii ca bezmeticii, adica fara sa intelegem nimic, si precum barbarii, adica fiind convinsi ca nu e nimic de inteles. Si totusi, crizele prin care trecem ne fac sa retraim (daca nu sa reinvatam) teoria politica a modernitatii.

Am facut aceasta introducere pentru a va invita sa ne oprim o clipa din alergare. Alergarea noastra inseamna ca suntem la remorca lucrurilor care ni se intâmpla. Inseamna ca nu am iesit bine dintr-un eveniment, in care ne-am implicat corp si suflet, ca ne si aruncam cu arme si bagaje in urmatorul, cu care ne identificam fara memoria precedentului, fara intelegerea prezentului si fara presimtirea viitorului (eveniment).

Suntem sclavii evenimentelor, ca si când am fi imaginile de pe ecran pe care cineva grabit si superficial le zapeaza plictisit, intre doua escale, la fel de (ne)importante si de efemere amândoua. Am facut aceasta introducere ca sa ne reamintim ca traim o singura data si, de aceea, trebuie sa ne straduim sa traim bine? Nu pe fuga, nu in graba, ci cumpanit, intelegator, cum se cuvine. 

In tot ce ni se intâmpla exista o parte importanta si o alta neimportanta. Tot sensul vietii consta in a decoji importantul de neimportant. Nu pretind ca felul in care eu separ importantul de important ar fi unic ori ca ar fi cel mai nimerit. Pretind insa ca incerc sa o fac cu toata onestitatea, intr-un fel care sa nu tradeze principiile in care cred si care sa poata fi comunicat si altora, in mod succint si inteligibil. Iata, intre cele ce ni s-au intâmplat in ultima saptamâna, lucrurile pe care le cred importante, in oglinda principiilor care le judeca.

1) Suspendarea presedintelui a fost o demonstratie de forta esuata, fara justificare constitutionala. Care a fost sensul ei? Daca ne uitam la aranjamentul constitutional de pâna acum, vedem ca, desi presedintii aduc majoritati in parlament (prin alegeri) si numesc guverne (dupa alegeri), ei de fapt ramân prizonierii acestora. Logica este ca desi votul uninominal (alegerile prezidentiale) e cel mai popular, administrarea puterii (executivul si legislativul) ii scapa.

Potrivit logicii politice, Coalitia celor 322 s-a format pentru ca actualul presedinte a refuzat sa fie prizonierul majoritatii (cum cerea practica de pâna acum), pentru ca a fost pusa in discutie alianta dintre cercurile de afaceri si puterea politica si pentru a contrazice tendinta spre vot uninominal a electoratului, pe care presedintele a asumat-o, opunând-o actualului mod de selectie a clasei politice.

Altfel spus, cei 322 + guvernul au folosit parlamentul, ca institutie, pentru a mentine in vigoare aranjamentele para-legale si para-constitutionale care, din 1990 incoace, au dat profilul inconfundabil al democratiei românesti: integrarea puternica a politicii cu afacerile (constructia averilor private cu ajutorul statului) si a politicii cu presa (in ultimii 17 ani, presa a functionat ca un actor politic hotarâtor, ori de câte ori lumea politicii a dorit sa-si faca plauzibile mesajele prin intermediul presei).

2) Rezultatul referendumului a aratat clar doua lucruri: ca electoratul sprijina tendinta de a controla in mod direct (adica prin vot uninominal) toate segmentele puterii, deci si cele care pâna acum ii scapau, pentru ca erau la cheremul partidelor (selectia executivului si a legislativului); si ca favorizeaza repunerea in discutie a aranjamentului constitutional de pâna acum, aranjament care consta, in esenta, din alianta politicii cu afacerile (cu toate consecintele, in justitie si economie, care decurgeau de aici).

Faptul ca toate partidele din Coalitia celor 322 au fost dezavuate de electoratele lor intr-o proportie care merge de la 20% (PSD) pâna la 58% (PNL) sugereaza ca electoratul refuza sa mai tolereze intre el si selectia cadrelor filtrul partidelor. Intr-un sens, referendumul din 19 mai marcheaza inceputul sfârsitului partidocratiei românesti. 

Ce urmeaza? O lupta pe viata si pe moarte intre politicieni, oameni de afaceri si oameni din presa, a carui miza este reconstructia constitutionala a sistemului politic românesc.