Unul dintre proastele obiceiuri ale noastre, ale ziariştilor, este să constatăm, din când în când, că presa are o credibilitate discutabilă.

Şi să ne plângem că aşa şi pe dincolo, când adevărul este unul singur: presa are imaginea pe care o merită.

Această imagine rezultă din interferenţa talentului şi a onestităţii a 90% dintre ziarişti cu ticăloşia şi jocurile murdare făcute de ceilalţi 10%. Necazul e că între cei 10% se regăsesc şi unii şefi de gazete, a căror influenţă extinde cangrena la dimensiuni periculoase. Atâta vreme cât pe tarabe vor exista ziare purulente, experte în intoxicare şi şantaj, n-are rost să deplângem credibilitatea presei.

Putem vorbi cel mult despre credibilitatea unui ziar sau a altuia, a unei emisiuni sau a alteia, a unui gazetar sau a altuia, nu a presei în general. Colegii de la „Cotidianul“ au făcut, zilele trecute, o dezvăluire de zile mari: academicianul- turnător Constantin Bălăceanu-Stolnici, mentorul ziarului „Ziua“, a furnizat Securităţii inclusiv o schiţă cu planul casei lui Vlad Georgescu, fost director al postului de radio anticomunist Europa Liberă.

În nota informativă întocmită în 1984 pe baza delaţiunii lui Bălăceanu-Stolnici, pe care Vlad Georgescu l-a primit în locuinţa sa din München, se menţiona: „Maşina lui Vlad Georgescu este un BMW care reflectă standardul ridicat al nivelului său de trai. Locuinţa sa se găseşte într-un cartier rezidenţial modern din estul oraşului, într-un bloc cu aspect relativ luxos. (...) În dreapta nişei, dincolo de uşa antreului, se afla o uşă care se deschidea în camera copilului“.

Legând vizita şi notele informative ale lui Bălăceanu-Stolnici de moartea suspectă a lui Vlad Georgescu în 1988 (urmare a unui cancer galopant), „Cotidianul“ a titrat: „Bălăceanu- Stolnici, complice la asasinatele de la Europa Liberă“.

Amănunt important: în 1987, Vlad Georgescu fusese avertizat de un general de Securitate: „Dacă difuzezi «Orizonturi Roşii», cartea lui Pacepa, vei fi lichidat în mai puţin de un an!“. De ce am menţionat acest episod? Pentru că Bălăceanu-Stolnici, turnătorul odios, este mentorul unui ziar care colcăie de securişti. La „Ziua“, şi directorul (Sorin Roşca Stănescu), şi redactorul-şef, şi câţiva editorialişti au făcut pactul cu diavolul. Partea proastă e că unii dintre ei nu s-au schimbat nici după căderea dictaturii şi, teoretic, desfiinţarea instituţiei represive numite Securitate.

Diversionişti redutabili, aceştia continuă şi azi să-şi injecteze otrava în societatea românească. Atunci când cineva le stă în cale ori le dă în vileag porcăriile, securistoizii îl acoperă cu un potop de minciuni şi invective. Nimeni nu trebuie să scape nemaculat. Tactica are un scop abject: crearea impresiei că toţi sunt la fel. Ca Bălăceanu-Stonici, ca Roşca Stănescu, ca mulţi alţii de la „Ziua“. Când i-au deranjat unele păreri ale filosofului Gabriel Liiceanu, l-au făcut imediat „Liicheanu“ şi l-au tratat ca pe un infractor de drept comun.

Din motive similare, Horia-Roman Patapievici a fost descris drept un vampir al finanţelor. Ziaristului Dan Tăpălagă i-au inventat declaraţii folositoare scopurilor lor mizerabile. În drum spre redacţie, între două staţii de metrou, am aflat personal, din „Ziua“, că sunt marele rechin al tranziţiei din România. Doar Securitatea mai reuşea să răstoarne lucrurile într-un asemenea hal, amestecând adevărul cu minciuna!

Aceşti torţionari ai adevărului au o tehnică diabolică, bazată pe o ticăloşie desăvârşită. Ceea ce fac ei poate fi numit Experimentul Intoxicarea. Un fel de ecou peste decenii al Fenomenului Piteşti, monstruozitatea ticluită de generaţia securiştilor stalinişti. Filosofia distrugerii e aceeaşi, doar metodele au fost adaptate vremurilor. Atunci, în întunecoşii ani 1949-1951, elitele şi „reacţionarii“ erau striviţi fizic, prin „reeducare“.

Acum, în România democratică, elitele şi „reacţionarii“ sunt băgaţi într-un malaxor puturos şi împroşcaţi cu jeturi de minciuni. Scopul nu mai este zdrobirea oaselor, precum în anii instaurării comunismului în România, ci zdrobirea autorităţii lor publice, pentru ca, în final, să poată fi izbiţi cu întrebarea nimicitoare: păi, tu vorbeşti, care ai fost implicat în atâtea scandaluri de presă?! Un instrument esenţial al acestei diversiuni profesioniste este crearea confuziei între termenii presă şi instrument de presă. Presa - ceea ce ne străduim să facem noi, ziariştii - are ca scop informarea cititorilor. Instrumentul de presă - ceea ce fac ei, torţionarii scrisului - este folosit pe post de vână de bou. În cazul de faţă, „Ziua“ - această „România Mare“ cu apariţie cotidiană - nu funcţionează ca ziar, ci ca instrument de presă.

Un instrument manipulat de un nucleu dur de securişti care, după zgâlţâiala din decembrie ’89, s-au trezit cu democraţia pe cap. Aceste moluşte morale s-au adaptat la noua situaţie precum răpitorii care, după ce au vieţuit milioane de ani în apă, şi-au continuat existenţa pe uscat, devenind reptile.

Le-au crescut picioare, dar nu şi-au pierdut prostul obicei de a sfârteca orice altă vietate. Aşa şi securiştii noştri: au învăţat să respire aerul libertăţ ii, dar nu s-au convertit la democraţie, ci au infestat-o cu vechile lor deprinderi.

În ultima vreme am avut o plăcere sadică: i-am privit atent în ochi, prin intermediul fotografiilor şi al imaginilor TV, pe Roşca Stănescu şi pe Bălăceanu- Stolnici. Credeţi-mă, n-a fost în zadar: am avut senzaţia fermă că privesc în ochi Securitatea! Şi am mai simţit ceva: oricât ar încerca securiştii secolului XXI să împiedice aflarea adevărului recurgând la intimidare, eforturile lor sunt inutile. Tranziţia asta confuză a format totuşi destule conştiinţe libere, pentru care nu există nici compromis, nici frică!

Dacă s-au găsit români care să-i înfrunte pe torţionarii securişti în anii infernali ai comunismului, acum e floare la ureche să-i înfrunţi pe torţionarii securişti ai scrisului. Libertatea joacă în favoarea noastră, a oamenilor liberi.