MIRCEA CĂRTĂRESCU: "Dacă vrem să ajungem la o adevărată democraţie, prima Românie, a cetăţenilor, are datoria să îngrădească expansiunea sistemului ticăloşit."
De multe ori s-a spus că există două Românii total diferite. Cei care afirmă asta disting de obicei între o Românie înapoiată, săracă, needucată, plină de prejudecăţi şi de cutume dăunătoare din perioadele fanariotă şi comunistă, şi una mult mai dinamică, orientată către Occident, România clasei de mijloc care se conturează tot mai vizibil.
Disproporţia, uriaşă la-nceput, dintre cele două, pare să se fi atenuat încetul cu încetul. Milioane dintre cei defavorizaţi au luat calea Spaniei, Italiei şi-a altor ţări, unde nu doar că au pus bani deoparte şi i-au trimis în ţară, ci au câştigat, poate mai mult, din punct de vedere moral: nenumăraţi imigranţi au învăţat abia acolo că sunt oameni şi nu slugi, şi-au înţeles drepturile, au căpătat respect de sine. Am rude care locuiesc lângă Madrid: schimbarea lor în bine, în trei-patru ani de contact cu lumea civilizată, e uimitoare. Au plecat o gloată, iar azi sunt cetăţeni în sensul adevărat al cuvântului, oameni cu spirit civic şi demnitate.
Pe de altă parte, clasa de mijloc e azi reală, chiar dacă nu atât de extinsă ca în alte foste ţări comuniste. Dovada cea mai bună e consumul: nu mai e o raritate să vezi oameni pe stradă purtând haine „de firmă“ şi ducând la ureche telefoane mobile de douăzeci de milioane, automobilele „adevărate“ s-au înmulţit considerabil, la noul complex comercial din Băneasa lumea se calcă-n picioare... Fireşte, discrepanţele dintre săraci şi cei înstăriţi sunt mai departe enorme, polarizarea celor două Românii e mai departe o realitate, dar faţă de anii nouăzeci e totuşi un progres.
Această dualitate primară camuflează însă o alta, mai periculoasă şi mai discretă. Mă refer la cea dintre o Românie democratică şi egalitară şi o cu totul alta, pe care-aş numi-o metaforic „cenzitară“. În faţa legii, toţi suntem în principiu egali. Dar viaţa concretă este cu totul altceva. În sistemul social care funcţionează cu adevărat, abia dacă deranjat, din patru-n patru ani, de celălalt sistem, câte un singur om are putere - financiară, politică, ideologică, de influenţă etc. - cât mii sau zeci de mii de oameni obişnuiţi la un loc. Dacă la votare s-ar distribui buletinele după puterea reală a oamenilor, unii ar vota cu mii de buletine, iar alţii doar cu unul sau cu niciunul.
Diferenţa dintre aceste două Românii, una democratică şi egalitară, iar cealaltă a relaţiilor de putere efectivă este frapantă şi arată că democraţia nu funcţionează corect la noi. Sub sistemul democratic, şi subminându-l clipă de clipă, există la noi, ca în Rusia, un sistem al oligarhilor, periculoşi pentru binele public nu pentru că sunt foarte bogaţi, nici pentru că sunt amestecaţi în politică, nici pentru că posedă mijloace media de influenţare a populaţiei, ci datorită combinării acestor trei pârghii ale puterii care fac din ei oameni super-puternici, ce devin, practic, ei şi clicile lor, invizibili pentru justiţie.
Ţara noastră e guvernată azi de zeci de reţele interconectate de, practic, infractori, escroci şi speculanţi care, în perioada tulbure a anilor nouăzeci, au desfăcut România-n bucăţi şi le-au împărţit la discreţie. De aceea, pe când prima Românie, a celor care votează cu un singur buletin, doreşte adevărul despre foştii colaboratori ai Securităţii şi-ai Partidului Comunist (dintre care mulţi sunt oligarhii de azi), ca şi cel despre modul în care s-au făcut marile averi în doar cincisprezece ani, a doua Românie, cea „cenzitară“, e stânjenită de orice intervenţie etică sau justiţiară în afacerile de zi cu zi, şi de aceea ar dori ca trecutul să fie cu desăvârşire uitat.
Când oligarhii au hotărât, prin pârghia servilă a parlamentului (adică a faimoşilor 322) debarcarea preşedintelui, s-a produs o ciocnire între cele două Românii. România democratică a învins atunci România „cenzitară“. A fost însă doar o luptă într-un război care avea şi are să mai dureze. Este războiul clasic dintre oligarhie şi masa cetăţenilor.
Speranţa mea este că această masă va evolua dintr-o „plebe“, cum e de multe ori descrisă azi, către o comunitate naţională civilizată şi conştientă de puterea proprie. Altfel, ne vom zbate între oligarhie şi populism, două rele la fel de mari, ca în multe ţări sud-americane.
„Sistemul ticăloşit“ despre care s-a vorbit în ultimii ani - văd că până şi PSD-iştii au preluat expresia în vocabularul lor prin „victima“ Oprescu - este sistemul oligarhilor. Atâta vreme cât zece sau douăzeci sau cincizeci de particulari se pot amesteca în facerea legilor, pot trişa în economie, pot fenta justiţia şi pot folosi posturi de televiziune, de radio şi ziare pentru îndoctrinarea politică a cetăţenilor, nu vom avea o politică românească cinstită. Dacă vrem să ajungem la o adevărată democraţie, prima Românie, a cetăţenilor, are datoria să îngrădească expansiunea sistemului ticăloşit.
Recomandările noastre
