Cumva alegerile americane de azi seamănă mult cu cele româneşti de peste o lună: isterizarea extremă a activiştilor celor două tabere şi kommentariatului asociat lor, în contrast cu masa electorală mai curând centristă, pasivă şi relativ puţin angajată în dezbateri.
E o mare discordanţă între cantitatea de vitriol care se varsă în mediile de comunicare şi ceea ce gândeşte votantul de rând. Din SUA, ceea ce ajunge la noi e zarva perpetuă a celor angajaţi politic, care după obicei exagerează diferenţele între candidaţi şi spun că victoria adversarului ar echivala cu sfârşitul lumii: fie într-o distopie socialistă "pe model european" (!), fie într-un sacrificiu colectiv al imigranţilor şi serviciilor publice pe altarul "neoliberalismului dezlănţuit". În realitate, rar au existat alegeri cu candidaţi mai moderaţi, în discurs şi practică, decât Obama şi Romney. Preşedintele în funcţie a ieşit uşor-uşor de sub zodia milenaristă ce i-a adus primul mandat. Acele episoade jenante de isterie colectivă de acum patru ani rămân să apese ca o ruşine pe miile de oameni altfel teferi la cap, în SUA şi aiurea, care au luat parte la ele, auto-sugestionându-se că alegerea în funcţie a unui cetăţean onorabil, dar cam insipid, va aduce "speranţa pe pământ" şi "un alt fel de politică" doar pentru că omul în chestiune se întâmpla să fie de culoare. Între timp oamenii au ieşit de pe etnobotanice şi s-au dumirit că Obama nu era Mesia, ci doar un politician uzual, neexperimentat şi un pic ezitant, dar care a crescut rezonabil în funcţie şi a luat, una peste alta, deciziile corecte atât în combaterea crizei, cât şi în reforma socială sau politică externă. Minus legea asigurărilor medicale, nu cred că un republican moderat ar fi condus America foarte diferit. Culmea, acest republican moderat putea fi foarte bine contra-candidatul de azi, Mitt Romney, care e atât de centrist încât a cooperat foarte bine cu democraţii pe o iniţiativă similară de reformă a sănătăţii, ca guvernator de Massachusetts. Paradoxal, asta îi scade, nu îi creşte şansele acum, deoarece ca şi la noi a fi om rezonabil şi pragmatic, iar nu un bufon palavragiu cum îşi doreşte baza partidelor, nu te duce prea departe. Activiştii şi comentatorii vor dramă, sânge pe pereţi, suspans, fiindcă prin asta se justifică şi din asta trăiesc; atunci când nu le au, trebuie să le inventeze. Deci, ca şi în România, esenţa campaniei constă în energizarea celor deja înrolaţi într-o tabără ca să vină la urne, băgând în viteză maşinăria de partid. Organizaţiile trebuie scoase în stradă ca să tragă lumea de mânecă spre urne; trebuie să spui lucruri trăznite ca să te aplaude ai tăi, iar nu să duci polemici cu argumente raţionale că să convingi pe cine nu e deja convins. De aici încolo, încep deosebirile între noi şi americani: la ei votantul de rând are dreptate să nu vadă mare deosebire între tabere şi să prespună că în anii viitori îi va fi cam la fel, fie cu Obama, fie cu Romney, oricare din ei putând fi un preşedinte decent. Ambii sunt personalităţi precaute, care au demonstrat că gândesc în interes public şi evită să se arunce în aventuri instituţionale. Bine ar fi ca acelaşi lucru să fie valabil şi în România, dar mă tem că nu e. Cunosc teza unor prieteni care spun că nu-i cazul să ne impacientăm, deoarece excesele politice ale anului 2012 sunt un episod al luptei pentru putere iar USL, o dată instalat la guvernare pe patru ani, se va replia pe agenda ultimilor ani, pro-europeană şi de disciplină bugetară. Poate, pentru că în PSD şi PNL sunt destui profesionişti care au demonstrat că pot guverna rezonabil. Dar sigur asta nu se va întâmpla cu actuala formulă de conducere a Uniunii, ai cărei capi sunt exact opusul liderului de tip Obama-Romney. Ca şi în România, campania din SUA băgă în viteză maşinăria de partid.
Recomandările noastre
