De-acum, textul e mort şi îngropat. Ba chiar, dac-am sta să-l ascultăm pe dl Marko, parlamentarii au făcut un act patriotic: au pus botniţă unei instituţii a cărei preocupare de căpătâi era şantajul.

Într-un limbaj plastic (şi, oricum, de altă calitate decât cel al lui György Frunda), dl Marko ne explică de ce cotonogirea legii ANI e un lucru pozitiv: "Putem tot înfiinţa DNA-uri şi ANI-uri, nu rezolvăm corupţia cât timp sunt folosite pentru a se strânge de gât şi şantaja reciproc politicienii. Nu văd eficienţa acestor instituţii." Perfect de acord.

Existenţa în sine a unei instituţii nu garantează nimic. Dacă lucrurile nu se mişcă, putem, într-adevăr, să construim şi ziduri chinezeşti, şi tot degeaba. Tot ce mai trebuia să facă poetul-politician era să dea exemple concrete de şantaj.

Altminteri, bănuim că nu e vorba decât de obişnuita demagogie în care şi Domnia Sa urcă vertiginos – dacă n-o fi ajuns deja – spre gradul 33. Într-o lume de oameni corecţi, şi nu de escroci intraţi în politică pentru jaf, în care instituţiile au legi clare şi justiţia funcţionează, evident că statul n-ar trebui să poarte atâtea armuri.

Din nefericire, violul sălbatic, abuzul deşănţat, arbitrarul absolut, cutuma neruşinată sunt tot atâtea plăgi ale bugetului de stat. Televiziunile aservite văd îndeobşte matrapazlâcurile petrecute la vârf, prin ministere şi parlament. Dar vă asigur că faţă de ce se întâmplă în teritoriu ele sunt floare la ureche.

După douăzeci de ani de rotire a clientelei de partid, administraţia agonizează sub stigmatul ne potismului, încuscririlor şi înnăşirilor, al afacerilor transpartinice topite în athanorul îmbogăţirii, al magiei licitaţiilor trucate şi, în general, al unei alchimii infracţionale pe care n-ar putea-o dezlega nici măcar Paracelsus. Epocă de intensă corupţie, România ultimelor două decenii nu mai poate fi reformată.

Declaraţiile pline de bunăvoinţă ale premierului Boc ("Până la toamnă trebuie să ducem la capăt restructurarea") au, în contextul apocaliptic al acestei veri, aerul unei glume nesărate. Casa arde, iar noi ne izmenim să salvăm din flăcări patul cu baldachin al străbunicii. E momentul tăierii în carne vie, nu al "restructurărilor", iar operaţia trebuie să înceapă de la bază şi să urce abrupt spre vârfuri.

Primăriile supraaglomerate de fiice, neveste şi amante, instituţiile "deconcentrate" gemând de clientela de partid, pe cât de incapabilă, pe atât de ticăloasă, şi pe cât de leneşă pe atât de perversă, şcolile şi spitalele gata să se prăbuşească sub înrudirile ce nu se mai sinchisesc să coboare măcar până la gradul trei, deoarece totul trebuie tranşat, condus, dictat la nivel de familie – iată locurile bolii, scheletul cancerizat al societăţii româneşti.

Dacă nu se va ajunge aici – şi încă rapid, în două-trei săptămâni – toate îndemnurile preşedintelui Băsescu şi "angajamentele" premierului Boc vor rămâne frumoase fragmente dintr-un discurs politic bun de citat în manualele de istorie, dar cu desăvârşire inutil în realitatea imediată.

Observ ce se întâmplă în ţările din jur şi e un abuz să punem totul pe seama "crizei mondiale." Am tot mai mult impresia că e vorba de o criză cât se poate de "naţională".

Într-o ţară în care milionarii în euro care nu s-au îmbogăţit făcând afaceri cu statul pot fi număraţi pe degetele de la o mână, dezastrul de azi nu e decât consecinţa unui proces perfect controlat de translare a banilor din vistieria publică în buzunarul privat.

Am atras atenţia asupra "micilor dăunători" din administraţie, mulţi şi periculoşi, dar degetul trebuie întins şi în direcţia animalelor rapace înstăpânite peste fabrici şi uzine, a import-exportatorilor care- au deconectat pompa de bani de la bazinul public şi-au racordat-o la propria piscină.

Marfa românescă e necompetitivă nu pentru că e proastă, ci pentru că e scumpă. Şi e scumpă deoarece energia costă la noi direct proporţional cu şirul de "băieţi deştepţi" interpuşi pe traseul de la producător la consumator.

De fiecare dată când s-a pus problema eliminării acestor veritabile hiene, am fost avertizaţi: "Ne pare rău, nu putem face nimic contra unor contracte perfect legale!" Putem, în schimb, să ne uităm ca proştii cum coborâm, cu fiecare zi, legal şi constituţional, în prăpastia mizeriei.

Iar parlamentarii şi guvernanţii noştri, când nu flecăresc prin studiourile televiziunilor, în loc să pună umărul la scrierea de proiecte pentru accesarea celor vreo treizeci de miliarde de euro ai UE, "acţionează", cum poetic spune dl Marko, "conform conştiinţei sau opiniei partidului." Halal conştiinţe, halal partide!