Se spune că într-o ţară condusă de un regim extremist, un important grup minoritar ajunsese să participe la demonstraţii în care, înarmate cu pancarte şi lozinci, victimele cereau să fie izgonite din "paradisul" totalitar.

Deşi persoana de la care ştiu povestea se jură că lucrurile s-au petrecut în realitate, n-a putut să-mi spună dacă organizatorii erau chiar protagoniştii, ori dacă executau ordinele perverşilor ideologi cu ifose de vizionari. Oricare-ar fi fost situaţia - şi chiar dacă întâmplarea e pur fictivă -, metafora merită să fie reţinută: e posibil să existe comunităţi, clase ori naţiuni întregi care, în anumite împrejurări, îşi clamează, cu obstinaţie, dreptul la autodistrugere. Şi tare mi-e teamă că noi, românii, ne calificăm cu asupra de măsură pentru o astfel de postură. Ne-am obişnuit, încă din 1990, să evoluăm pe o stranie partitură masochistă. Una din zicerile din vremea lui Iliescu m-a intrigat din cale-afară: "Cu cât mai rău, cu atât mai bine". Înţelegeam, fireşte, "schepsisul" ingenioasei construcţii lingvistice, dar nu vedeam cum putea fi "mai bine" dacă buboiul răului creştea monstruos. Iar dacă se spărgea, tot noi, prostimea, aveam să fim înecaţi în dejecţiile corupţiei, ticăloşiei şi cinismului. Cât de antiproductivă e o asemenea strategie se vede şi la nivel internaţional. În mintea occidentalilor, presiunile ideologice, embargourile, izolarea regimurilor totalitare (asiatice ori sud-americane) reprezintă o soluţie. E ca şi cum ai introduce o portocală într-un storcător de fructe: zeama curge, dar sâmburii (răului) rămân intacţi. Pătura conducătoare şi oprimantă continuă s-o ducă bine-mersi, pe când populaţia ajunge, de la sapă de lemn, direct în cimitir. Obiceiul pârei la Înalta Poartă are, la noi, vechime. Geme istoria de cereri de maziliri venite din partea boierilor pământeni, încât nu mai ştiau turcii pe cine să decapiteze mai întâi, pe turnători, ori pe cei turnaţi. Am văzut cu ochii mei, la începutul anilor ’90, cum grupuscule de politicieni din ţară luau drumul Washingtonului şi "îi pictau" pe Iliescu şi ai lui. Meteahna s-a păstrat până în ziua de azi - cu deosebirea că locurile unde românii se reclamă unii pe alţii s-au diversificat: pe lângă Departamentul de Stat şi Congresul Statelor Unite (că la Casa Albă se ajunge mai greu!), au apărut Consiliul European, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional - dar mai ales diversele "internaţionale" din cadrul Parlamentului European. Există însă diferenţe enorme între ceea ce făceau politicienii opoziţiei din 1990 şi ceea ce se întâmplă azi. Pe vremea lui Iliescu, motivele erau reale şi durerea autentică. Regimul de inspiraţie comunisto- kaghebistă al tătucului Ion Ilici Iliescu ameninţa să transforme România într-o gubernie sovietică. Urmaşii lui de azi — actuala opoziţie PNL-PSD-PC — au dus strategia denunţului pe culmi de abjecţie nemaiîntâlnite. Ei au inventat o realitate paralelă, alcătuită din minciuni şi neruşinate diversiuni politico-jurnalistice. Lozinca "Afară cu noi!" a devenit o cantată pe două voci: una urlă din toţi rărunchii prin posturile de televiziune ticăloşite, cealaltă infectează, pe canalele politice menţionate, opinia publică internaţională. (Îi las deoparte pe colaboratorii, băştinaşi ori nu, ai marilor publicaţii şi televiziuni occidentale). Lucruri pe care alte naţiuni din jurul nostru le dobândesc de la sine, sunt la noi - când sunt! - rezultatul unor eforturi supraomeneşti. Cum naiba să fim în Schengen, când noi înşine ieşim la raport şi susţinem că nu suntem nicăieri? Iar dacă se întâmplă să fim undeva, cerem ca bezmeticii să fim daţi afară de acolo?! Din această perspectivă, semnalul transmis de noul premier, Mihai-Răzvan Ungureanu - un fel de patetic "Înăuntru cu ei!" - trebuie neapărat însoţit de creştineasca, toleranta, indulgenta frază: "Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac"!