M-am născut la 6 noiembrie 1947, ceea ce poate crea impresia falsă că am avut timp, până în prezent, să mă acresc, iar locul nașterii a fost orașul Lugoj, ceea ce poate crea impresia falsă că sunt bănățean (în realitate, părinții mei, amândoi din nordul Moldovei, s-au aflat temporar la Lugoj, iar în 1951 s-au întors în ținutul lor natal și s-au stabilit definitiv la Suceava, astfel încât eu sunt și mă consider bucovinean).

Spre deosebire de George Bacovia, autorul versului „Liceu, cimitir al tinereții mele…”, eu aș avea motive să declam: „Liceu, paradis al tinereții mele…” Pe atunci eram supranumit „poetul orașului” și eram răsfățat de fete care, la fiecare 1 martie, când le prindeam câte un mărțișor în piept, mă lăsau să fac numeroase încercări de înfigere a acului cu gămălie în stofa bleumarin a uniformei lor școlare, ușor bombată în zona sânilor.

În 1965 am devenit student al Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București, iar în 1967 am fost anchetat de Securitate și dat afară din UTC pentru „afirmații dușmănoase” la adresa regimului comunist (de fapt, pentru unele observații critice de bun-simț referitoare la modul de viață de atunci și pentru scrierea unei inocente satire politice licențioase, „Țăran și secretar”, parodie după „Împărat și proletar”). Drept urmare am ratat șansa de a rămâne asistent la catedra de literatură universală, de a mă înscrie vreodată la doctorat, de a călători în Occident și de a lucra la revista „România literară” (unde am ajuns să lucrez abia după căderea comunismului, în 1990 și de unde m-am retras în 2010).

În timpul studenției am continuat să scriu versuri și le-am trimis, sub pseudonimul Ioana Matei, lui Geo Dumitrescu, care încântat de frumusețea lor, dar și de ipotetica frumusețe a autoarei, mi le-a publicat în „Contemporanul” și în „România literară”. În ultimul an de facultate, tocmai când mă pregăteam să predau unei edituri un volum de versuri intitulat „Ospitalitate regală”, Nicolae Manolescu (pe atunci asistent al lui Dumitru Micu) m-a îndemnat energic să renunț la poezie și să scriu critică literară ca el. (Acum, când îl concurez, Nicolae Manolescu regretă probabil că datorită îndemnului lui am devenit critic literar.)

Tot în timpul studenției (iată cât de multe lucruri făceam în același timp!) m-am îndrăgostit de Domnița-MariaEugenia Andreiovici și m-am căsătorit cu ea la 29 august 1970, în Catedrala din Ploiești (cu două zile înainte, la Starea Civilă, la întrebarea primarului „de bună voie și nesilit de nimeni o luați în căsătorie pe Domnița-Maria-Eugenia…”, răspunsesem: „da, pe toate trei”).

Eu și Domnița am plecat în toamna anului 1970 ca profesori la o școală generală din Cașvana din județul Suceava (comună din care provine Luca Pițu și în noroaiele căreia mi-am pierdut definiv un pantof). După șase luni am fugit îngroziți de acolo. Eu am ajuns, nu printr-un concurs pentru ocuparea unui post, ci printr-un concurs de împrejurări, la revista „Tomis” din Constanța. Iar Domnița – la Biblioteca Județeană tot din Constanța. Acolo ne-am simțit bine, foarte bine, extraordinar de bine, trăind peste 50 de luni de miere. Totuși, în 1975 ne-am stabilit în București, eu lucrând la ziarul „Scânteia tineretului” (unde mi s-a găsit un loc potrivit la „Suplimentul literar-artistic” al „Scânteii tineretului” – pe scurt, SLAST), iar Domnița – la Editura Albatros.

Apoi… Am citit, am citit, am citit. Am scris, am scris, am scris. Eu băteam noaptea la mașina de scris, iar vecinii (locuiam la bloc) băteau în calorifere, ca să fac liniște. Am publicat, în total, peste cinci mii de articole de critică literară și treizeci de cărți.

Am îmbătrânit pe neobservate, m-am îngrășat, mi-am ruinat sănătatea. Dar, în mod paradoxal, succesul meu la femei a crescut. (Este, recunosc, un fals succes, datorat unor doamne și domnișoare care, având nevoie de mine, simulează dragostea, dar seamănă foarte mult cu succesul.)

Mi-au murit amândoi părinții, pe care i-am iubit mai mult decât pe mine însumi. De tata mi-e atât de dor, încât aș fi de acord să dispară în neant tot ce am scris până acum, numai să îl mai văd o dată și să-l strâng în brațe. Și de mama mi-e dor, dar mă ajută să nu sufăr prea mult o plapumă făcută de mâna ei, de care mă simt noaptea îmbrățișat. Îi mai am pe frații mei, Alexandrina și Florin, amândoi superiori mie ca intelectuali, cu mari realizări în munca științifică, dar mai puțin vizibili decât mine.

Am făcut emisiuni TV, am scris piese de teatru care s-au jucat, am ținut conferințe (care au fost aplaudate) etc. Când fac o emisiune TV, cel mai mult îmi place momentul în care o fată de la machiaj se uită atentă, de aproape la fața mea și mi-o mângâie cu un pămătuf diafan, încărcat de pudră.

Am primit premii numeroase (mai puține decât mi-aș fi dorit).

Am înființat și o editură, „Mașina de scris”, de care se ocupă soția mea, ca directoare a ei. De soția mea nu m-am plictisit niciodată. O privesc uneori când doarme și o învelesc. În studenție era cea mai frumoasă fată din facultate. Acum e cea mai frumoasă dintre noi doi. M-a înduioșat până la lacrimi nu demult, când mi-a spus: „Alex, Alex, tu care ai grijă de toate, de ce n-ai avut grijă să nu îmbătrânim?” I-am răspuns: „Îmi pare tare rău, am fost neatent, m-am luat cu cititul și cu scrisul și am uitat.”

Cu banii câștigați pe „Istoria literaturii române contemporane” mi-am făcut o casă la țară (în mijlocul unei livezi de peste o sută de pomi, plantați toți de mine, încă înainte de a-mi construi casa). Acolo îmi primesc cu drag prietenii, când înfloresc pomii, când rodesc și când îi acoperă zăpada.

Și tot acolo, sub un cireș, aș vrea să fiu (nu înainte de a muri) îngropat.

 

Te-ar putea interesa și: