Când eram mică și încercam să mi-l imaginez pe „Doamne-Doamne”, nu îmi venea în minte decât chipul lui tata-buni, bunicul meu. Avea părul și barba albe și ochii negri, foarte frumoși. Privirea lui era blândă, încărcată de dragoste. Avea o voce caldă, dar, în același timp, impunătoare și un râs molipsitor, de care îmi e neînchipuit de dor!

Ceea ce urmează să vă povestesc se întâmpla cu aproximativ paisprezece ani în urmă, într-o dimineață de septembrie, chiar în ziua de prăznuire a Nașterii Maicii Domnului... Mă aflam la bunicii din partea mamei, bucurându-mă de ultimele zile ale vacanței de vară. Mama mea provine dintr-o familie de preot, cu mulți copii, având doi frați și trei surori, ea fiind cea mai mare dintre ei. Dintre cei șase frați, doar mama și unul dintre unchi nu locuiesc în același oraș cu bunicii, dar Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile, încât chiar ei au fost acasă, în momentul nefericitului eveniment. 

Cu o seară înainte, bunicul meu își făcuse baie, pregătindu-se pentru ziua următoare, când urma să slujească Sfânta Liturghie, împreună cu cei doi fii ai săi, la subsolul bisericii pe care începuse să o construiască. Țin minte că, în acea seară, înainte să plece în cameră, la culcare, mi-a zis și mie să merg la somn, dar, bucurându-mă foarte tare de venirea în țară a unchiului, mai rămăsesem trează, să mă bucur de prezența acestuia, așa că i-am răspuns bunicului: „Imediat! Mai stau doar puțin!”.

În aceeași clădire cu bunicii, pe același palier, locuia și una dintre mătușile mele care avea, la acea vreme, un baiețel de vreo 3 anișori. Dormeam în cameră cu bunicii și, în dimineața de 8 septembrie, mama m-a trezit foarte devreme și m-a însoțit afară din cameră, spunându-mi că mătușa a fost nevoită să plece să rezolve ceva și că trebuie să merg să dorm în cameră cu băiețelul ei, ca să nu rămână singurel. Cu ochii abia deschiși, mi-am târâit picioarele afară din cameră și m-am dus să îmi continui somnul alături de verișorul meu. Mama încercase să mă protejeze, să nu mă lase să văd ceva ce m-ar fi putut marca, eu fiind un copil la acea vreme. Am adormit imediat, nebănuind absolut nimic din ceea ce se întâmplase. 

Tot mama a fost cea care a venit și m-a trezit. Am ieșit afară, pe balcon, și ne-am oprit în fața intrării în apartamentul bunicilor. Mama m-a privit, cu tristețe, și mi-a zis: „Te rog să nu te sperii, dar trebuie să afli următorul lucru: tata-buni a murit!”. Cuvintele mamei m-au făcut să înțepenesc, îmi părea că s-a oprit timpul și, odată cu el, și respirația mea. Mă gândeam că e doar un coșmar, că nu m-am trezit încă, și îmi doream, din tot sufletul, să nu fi auzit bine. Nu se putea ca tata-buni să nu mai fie! Ochii umezi ai mamei m-au readus la realitate și, în momentul în care am conștientizat că ceea ce auzisem era adevărat, am țipat „Nu, nu, nu!” și am început să plâng, aruncându-mă în brațele mamei.

Nu știu cât timp am petrecut așa, dar sigur nu atât cât mi-aș fi dorit, deoarece erau foarte multe de făcut și trebuia să ajungem la Sfânta Liturghie. Nu îmi mai amintesc nimic din cele ce au urmat de atunci până când am ajuns la biserică. Când am intrat, era o înghesuială de nedescris. Mi-am făcut loc printre oameni și am reușit să ajung lângă sicriul bunicului, care se afla în mijlocul bisericii. Bunicul era îmbrăcat într-un veșmânt preoțesc de culoare verde și avea în mâini o cruce și o Evanghelie învelită în catifea roșie. Părea că doarme. Nu mi-am putut controla lacrimile.

Era o zi de sărbătoare, dar eu nu puteam simți bucuria. Am plâns pe toată durata slujbei. La finalul acesteia, a venit unchiul la mine, ca să vadă cum mă simt, și m-a strâns în brațe, moment în care am mai tras o tură de plâns. Mi-a zis atunci că mă înțelege că sunt supărată și că e normal să mă descarc, dar că nu trebuie să fiu tristă, că nu e un lucru creștiesc să ne raportăm, așa, la moarte. Din păcate, se întâmplă foarte des ca atunci când moare cineva drag, în loc să ne gândim că acesta ajunge să se întâlnească cu Dumnezeu și că, de fapt, nu poate exista bucurie mai mare, noi punem, pe primul loc, durerea pe care o simțim noi, în momentul în care pierdem acea persoană.

Totodată, unchiul mi-a explicat că moartea nu e decât o despărțire temporară, că e doar o trecere la viața adevărată. Mai mult decât atât, această trecere, pentru bunicul, s-a întâmplat într-un mod tare frumos. Parcă s-a pregătit pentru ea, având în vedere ritualul de aranjare din seara precedentă, iar dimineața s-a trezit să își facă rugăciunile de dinainte de Sfânta Liturghie și paraclisul Maicii Domnului. Bunica și-a dat seama, la un moment dat, că ceva nu e în regulă cu bunicul și a trimis-o pe mama după unchiul, zicându-i, totodată, să aducă și o lumânare. Tata-buni s-a stins ușor, fără să îl doară ceva, fără suferință, cu ochelarii pe nas și cu ceaslovul pe genunchi, cu mama buni, mama și unchiul alături.

Tot unchiul mi-a explicat că nu e puțin lucru să mergi la Domnul într-o zi de sărbătoare. Ba mai mult, nu a fost orice sărbătoare, ci chiar un Praznic Împărătesc. Fiind sâmbătă, urma, de asemenea, o zi cu Liturghie și s-a decis să se continue cu Liturghie și lunea, în ziua înmormântării, așa că urmau să fie trei zile ca de Paști, pentru a sărbători trecerea la Viață a bunicului. 

S-au făcut slujbe de pomenire în fiecare seară și s-a citit neîncetat din psaltire, fie de către membrii familiei, fie de către credincioși, bunicul nerămânâd, niciodată, singur. Slujba de înmormântare a fost foarte frumoasă. Au participat la ea 4 arhierei, câteva zeci de preoți și foarte, foarte mulți credincioși. Afară era cald și senin și slujba s-a desfășurat în aer liber, în fața bisericii. Eu, împreună cu ceilalți verișori, am stat în jurul sicriului. Bunicul avea doisprezece nepoți la acea vreme. Acum suntem cincisprezece (șase fete și nouă băieți), la care s-au adăugat și doi strănepoți (o fată și un băiat).

La fel ca și în celelalte zile, și în acea zi, tata-buni părea că doarme. Avea aproape aceeași culoare a pielii ca și atunci când era în viață, nu avea acea paloare specifică morților. Ba mai mult, nu era nici acea răceală a corpului. Să fi fost din cauza soarelui? Nu știu... Dar când am pus mâna pe mâinile lui sau atunci când i-am sărutat obrazul pentru ultima dată, acesta nu era rece, deși era a treia zi de când murise. Mai multe persoane, inclusiv eu, am simțit, la un moment dat, în timpul slujbei, picături mari de ploaie, picături calde, deși pe cer nu era niciun nor.

Chiar dacă slujba de înmormântare a avut loc în orașul în care locuia, bunicul a fost înmormântat în comuna în care a trăit și a slujit ani buni din viață. Când am ajuns acolo, întreaga comunitate îl aștepta pe bunicul în straie de sărbătoare, în port popular. M-a mișcat tare să văd cât de multă lume l-a iubit și, sunt convinsă, încă îl iubește. Și nu doar pe el, ci și pe mama-buni și pe întreaga familie. Și în ziua de azi, când merg la una dintre bisericile în care a slujit bunicul, sunt primită cu foarte mare dragoste și toți mă cunosc ca pe o nepoată a părintelui.

Îmi este foarte dor de el și îmi pare tare rău că nu l-am avut mai mult printre noi. Mi-ar fi plăcut să îl cunoască și fiica mea, Anastasia, și soțul meu. L-ar fi iubit și ei, cu siguranță. L-am visat de mai multe ori pe tata-buni de atunci și o dată chiar înainte să o nasc pe fetiță. Am visat că a venit acasă și l-am îmbrățișat. Sunt convinsă că a fost lângă mine și m-a sprijinit, cu rugăciuni, în timpul nașterii!

Au trecut aproape paisprezece ani de atunci, dar încă sunt marcată de acea zi. Regret nespus că ultimele cuvinte pe care i le-am zis au fost cele menționate la începutul povestirii mele, pentru că trăiesc cu senzația că ultima interacțiune cu el pare o neascultare. Totodată, regret că, odată cu trecerea timpului, râsul lui se estompează în amintirea mea și îmi aduc tot mai greu aminte cum suna. 

Mă bucur, însă, nespus, că a fost și este bunicul meu, mă bucur enorm de fiecare amintire cu el, de faptul că e alături de noi, de acolo de Sus, și de faptul că, într-o zi, îl voi revedea. Până la urmă, tata-buni nu a murit, ci doar a trecut la Domnul. Și unde poate fi mai bine decât acolo? Nu îmi rămâne altceva de făcut decât să îl port, în continuare, în gânduri și în rugăciuni și să mă bucur de fiecare clipă cu mama-buni, care, alături de tata-buni, reprezintă unele dintre cele mai speciale persoane din viața mea.

Nu cu mult timp în urmă, i-am arătat Anastasiei, care are acum un an și patru luni, o poză cu bunicul și, în momentul în care l-a văzut, a zis, cu bucurie, „Doam-Doam”, adică „Doamne-Doamne”. Cu siguranță că ea știe ceva mai mult decât știm noi...