Am ajuns în Statele Unite în vara lui 1996 și încă din primele zile am început să-mi fac veacul fie în librăria universitară de la Michigan State University, fie la bibliotecă, fie într-o librărie Barnes and Noble gigantică.

Mă interesa lumea americană, și de undeva trebuia să încep studiul ei. Atunci am descoperit colecția Writings from an Unbound Europe, care era publicată la Northwestern University Press, sub coordonarea editorială a lui Andrew Wachtel, pe atunci decan la litere la universitatea aflată nu departe de Chicago. Mă fascina ideea că există o colecție de literatură deschisă ideilor literare venite din Europa de Est, un loc unde, între altele, Zenobia lui Gellu Naum putea să apară într-un context editorial potrivit. Am urmărit colecția ani în șir. Am visat să public acolo. Multe s-au întâmplat între timp; unul dintre romanele mele a apărut în România în 2004. Povesteam în cartea aceasta despre România curpinsă de tumult, despre personajele bucureștene care ies la manifestații, despre ideile lor politice, știți dumneavoastră. În toamna lui 2009 am expediat spre Northwestern University Press trei capitole din acest roman traduse în engleză, în chip de propunere editorială. Mă gândeam că plicul avea 99% șanse să ajungă direct la coș. Am trimis plicul luni, iar vineri Andrew Wachtel mi-a răspuns prin email, spunându-mi că este interesat, și că ar vrea să citească mai mult. Doar trei capitole erau în engleză? Întâmplarea făcea că romanul era pe atunci tradus integral într- o altă limbă în care el citea fluent, așa că până sâmbătă la prima oră a avut-o. După ce a văzut manuscrisul, s-a consultat cu un alt specialist în literaturi est-europene, apoi au discutat-o în comitetul editorial al colecției, și au decis să o publice în 2011, în traducerea lui Alistair Ian Blyth. De atunci am fost întrebat de mai multe ori: cum ai făcut de ai publicat la Northwestern? Anul acesta am fost întrebat într-un interviu, în 2015 am discutat despre asta cu Adela Greceanu, în emisiunea ei de la radio, mai înainte m-au întrebat și funcționarii de la Institutul Cultural Român, care nu știau cum se întâmplase episodul. Iată cum: am trimis propunerea editorială și meritul de a fi luat în serios propunerea aceea aparține echipei editoriale. Firește, nu toate evoluțiile din spațiul editorial din lume sunt așa. Există și editori care se trezesc cu fața la cearșaf dimineața și se irită la ideea că cineva scrie în română. Dar nu despre ei povestim aici. Nu e deloc simplu să propui idei literare noi și diferite unei lumi în care traducerile literare nu ocupă decât un segment minor din piață. De aceea e așa de minunat când apare câte un film românesc care ia un premiu, pentru că astfel de momente spun lumii că se inventează lucruri frumoase și interesante și în limba română.