Mișcările de protest din Statele Unite, răspândite rapid în întreg Occidentul, urmăresc să inducă un sentiment de vinovăție în rândul albilor, printr-un mare fals istoric.
O analiză excepțională de Amir Taheri pentru Gatestone Institute.
Țările occidentale, mai cu seamă Statele Unite și Marea Britanică, își datorează ele bunăstarea sclavilor negri din Africa?
Această întrebare și cele conexe, care circulă de ani buni, au reapărut la suprafață în ultimele săptămâni ca urmare a protestelor din Statele Unite și Europa.
În 2009, la un seminar internațional găzduit de către președintele de atunci al Franței, Nicholas Sarkozy, la Evian, l-am auzit cu uimire pe reverendul Jesse Jackson spunând audienței că sclavii africani au construit Statele Unite ca pe o casă a lor, care în cele din urmă s-a dovedit a le fi închisoare.
În 2016, când prima doamnă a Americii, Michelle Obama, a spus telespectatorilor cum se trezește ea dimineața la Casa Albă și se gândește că este o „casă construită de sclavi”.
Săptămâna trecută, primarul Londrei, Sadiq Khan, a turnat propriul gaz peste foc. El a spus: „Este un trist adevăr că o mare parte din bunăstarea noastră provine din comerțul cu sclavi”.
Sunt cel puțin două probleme cu acest fel de discurs.
Prima este că presupune că marea majoritate a persoanelor care nu erau sclavi au profitat de sclavie, stând frumușel degeaba și lăsându-i pe sclavi să facă totul.
Ar fi nedrept pentru milioane de oameni care nu au fost sclavi, care, din vremea Imperiului Roman s-au opus sclaviei și uneori luptau umăr la umăr cu sclavii pentru a-i pune capăt.
Dar a doua problemă este cea mai importantă.
Jackson, Khan și dna Obama se înșală pur și simplu.
Să începem prin afirmația dnei Obama, cea mai ușor de demontat. Casa Albă, în care a trăit timp de opt ani, a fost construită pentru prima dată în 1902 și și-a dobândit forma actuală în anii 1950, cu mult timp după ce sclavia fusese abolită în Statele Unite, în 1865, și foștilor sclavi le fusese garantată cetățenia, în 1869.
Se poate să fi fost unii negri, ulterior botezați afro-americani, printre constructori, dar aceștia nu mai erau sclavi.
Afirmația că sclavii negri au construit America, aproape de unii singuri, este și ea îndoielnică. Mai întâi, pentru că sclavii negri nu aveau numărul necesar pentru a controla întregul continent și a-l transforma în cea mai mare economie a lumii.
Cele 13 colonii britanice care au devenit Statele Unite au absorbit circa 320.000 de sclavi. În momentul războiului de secesiune, sclavii negri reprezentau circa 3% din populație, concentrați în statele proprietarilor de sclavi.
Abia după Războiul Civil, segmentul negru al populației americane cunoaște o creștere demografică spectaculoasă.
Astăzi, negrii reprezintă 12% din populația americană, mulți venind din alte părți ale lumii, inclusiv Caraibe, și nu au în ascendența lor sclavi americani. Printre aceștia se numără personalități eminente, precum Barack Obama, Colin Powell, Susan Rice și unul dintre cântăreții mei preferați, Harry Belafonte.
Puterea economică americană s-a bazat pe o abundență de resurse naturale și pe o ofertă nelimitată de forță de muncă, cea a lucrătorilor imigrați, până în anii 1970, mai ales din Europa.
Însă cheia succesului american a fost libera inițiativă privată, dezvoltată la început haotic, dar care cu timpul a permis inovații și proiecte gigantice, toate acestea venind după abolirea sclaviei. (Muncitorii chinezi, culii, semi-sclavi, au avut un rol uriaș în construirea căilor ferate ale Statelor Unite.)
În marile decenii ale creșterii economice americane, parțial din cauza prejudecăților rasiale persistente, parțial din cauza lipsei de posibilități de a se educa, negrii nu au putut să joace un rol plenar în construirea Americii.
În ceea ce privește Marea Britanie, creșterea economică a început cu legea delimitării proprietăților, ceea ce a făcut ca pământul să poată fi folosit ca garanție pentru obținerea de capital, într-o epocă în care pe insule nu existau negri.
Abrogarea legii privind porumbul a deschis calea liberului-schimb și transformării flotei de corsari într-o flotă comercială regală, ceea ce le-a permis englezilor, secondați de scoțieni, să stabilească regulile comerțului mondial.
Și de data aceasta, negrii nu au fost implicați.
Comerțul transatlantic cu sclavi și plantațiile caraibiene cu trestie de zahăr legate de el au produs averi uriașe, dar numai pentru câteva zeci de familii, mai cu seamă în Londra, Bristol, Liverpool.
Majoritatea englezilor au trebuit să subvenționeze acest comerț prin intermediul taxelor, pentru ca Britania să domine mările și să își impună legea cu canonierele.
Parlamente corupte, cu „rotten boroughs” (orașe cu populație mică, suprareprezentate în Parlament), în care locurile puteau fi cumpărate, au pervertit democrația britanică în favoarea negustorilor de sclavi.
Economia britanică nu a fost singura care a suferit de pe urma comerțului cu sclavi.
S-ar putea chiar afirma că sclavia a aservit întreaga economie mondială, până când revoluția industrială a deschis o eră nouă, începând cu secolul al XIX-lea.
În lucrarea sa fundamentală, Un manifest pentru progresul social, economistul francez Marc Fleurbaey arată cum sfârșitul sclaviei a eliberat masive energii productive în epocă.
În primul mileniu, când sclavia de toate culorile era prezentă peste tot, produsul intern brut (PIB) mondial a fost multiplicat cu 15, ceea ce înseamnă că s-a dublat la fiecare 66 de ani.
După abolirea sclaviei, PIB-ul mondial s-a dublat o dată la fiecare 15 ani.
Prima explozie economică mondială a avut loc în 1892, odată cu revoluția industrială. Dar a doua, și cea mai importantă, a început în 1945, după Al Doilea Război Mondial. Între 1950 și 2008, volumul economiei britanice s-a triplat.
Supranumită „vârsta de aur”, perioada respectivă a eliberat energiile creatoare ale capitalismului ca niciodată până atunci.
Capitalismul este prin natura lui anti-sclavagist, deoarece are nevoie de o mobilitate maximă a mijloacelor de producție: pământ, forță de muncă și capital.
Dacă un petic de pământ poate produce profituri mai mari în alt mod, el va fi retras din folosința sa actuală.
Dacă investiția ta poate produce un venit mai mare, nu o vei păstra acolo unde este.
Sclavia, în toate formele sale, împiedică mobilitatea. De aceea, nu este acceptabil pentru capitalist, care dorește un sistem de recrutare prin care să angajeze când are nevoie și să concedieze când nu mai are.
Alte țări au profitat și ele de pe urma abolirii sclaviei.
Rusia și-a început creșterea economică atunci când a renunțat la sistemul descris de Gogol în „Suflete moarte” și a atins o rată de creștere de peste 10% în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
India a avut performanțe și mai bune, volumul economiei sale crescând de cinci ori în decurs de 60 de ani, după ce a renunțat la sistemul de caste, o formă de sclavie.
În Iran, comerțul cu sclavi a fost abolit în 1895, dar sclavii nu au fost eliberați și li s-a acordat cetățenia decât în 1929, moment care a marcat revitalizarea Iranului ca stat modern.
Sclavia a fost un rău care a dăunat progresului uman și de aceea a făcut rău tuturor.
Sclavii, majoritatea de-a lungul istoriei fiind albi, nu negri, nu au fost singurele victime. Chiar și oamenii care nu erau sclavi sau proprietari de sclavi au plătit un preț greu prin dezvoltarea economic greoaie și sărăcie.
În ceea ce privește sclavia, nimeni nu are monopolul suferinței.