La săvârșirea lui din viață, la 71 de ani, un cancer care nu iartă, soția lui, pe nume Vanessa, află, la deschidera testamentului, că soțul ei s-a îngrijit de toate. Fiecare membru al familiei primește câte două milioane de dolari și câte o pensie viageră din fonduri consolidate. Soția își amintește cât de greu lucra Stan. Avea un program imposibil, patru cu patru. Adică patru zile lucra nonstop la serviciu lui și patru zile stătea casă. Nu conta sâmbăta, duminica, nicio sărbătoare legală, nici măcar Crăciunul. Niciodată nu i-a spus unde lucra, o singură dată a pomenit de o agenție federală. Foarte secret, foarte hush-hush. În definitiv, aveau de toate, vecinii le zâmbeau, șeriful îi saluta, Stan plătea taxe și impozite, pentru ce să faci cercetări.

Recunoscătoare pentru o viață excepțională și fără griji, Vanessa a vrut să-i facă lui Stan o înmormântare frumoasă, cât de frumoasă poate fi după stilul baptist. Invită pe toți prietenii, rudele, cunoscuții. Vrea să-i invite și pe foștii colegi de birou. Dar, în actele lui Stan nu este nicio legitimație, niciun contract de angajare, nimic. Secret, își amintește Vanessa. Așa că publică o notă în ziarele principale din Washington, invitând pe foștii colegi de birou la ceremonie. Înmormântarea este frumoasă, excepțională, reverendul inspirat în discursul lui. Puțin mai la o parte sunt câteva persoane, foarte bine îmbrăcate, se vedea că făceau parte dintre cei care contează. Foștii colegi de serviciu ai lui Stan, trage concluzia Vanessa. Când ei își prezintă condoleanțele Vanessa îi invită la petrecerea de adio a lui Stan, cum fac baptiștii. Cei trei, că trei erau, se uită unul la altul și acceptă, de ce, nu!