Muzica secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, zisă „barocă”, precum și muzica anterioară ei, cea zisă „a Renașterii”, nu prea mai vorbește sensibilității noastre. E bună, cel mai adesea, de decor sonor în vreun castel cu turiști, iar în magazinele de muzică e privită ca o curiozitate agreabilă.
E de bonton să te dai un pic în cînt după ea. Însă, această muzică vorbește direct conștiinței noastre și ne dă neîncetat o lecție majoră: lumea nu începe cu noi și nu se termină cu noi. Spuneți că asta e o banalitate? Că toată lumea știe asta? Serios? Ia priviți în jur și vedeți cîți se comportă ca și cum lumea începe și se termină cu ei și abia apoi să-mi spuneți că reamintirea permanentă a acestui adevăr este inutilă!
Caracterul ei onest, lipsit de aluzii psihanalizabile, de intenții camuflate, de profunzimi abisale, de frămîntări existențiale, de angoase, de furii și de depresii, ne-o face, cumva, străină. Preocuparea pentru ornamentație și recurențele o fac să ne pară superficială și plictisitoare, lipsită de densitate. Cum or fi fost oamenii care se bucurau estetic la această muzică, așa cum ne bucurăm noi, astăzi, la Beethoven, la Wagner sau la Mahler? Cînd muzica barocă a revenit în actualitate, renăscînd ca o veritabilă modă în ultimele decenii ale secolului trecut, urechile moderne au fost, poate, plăcut surprinse, dar ceea ce o făcea interesantă măcar nu era sonoritatea ei, ci ceea ce redeșteaptă ea în sufletul nostru.
Revenirea în modă a muzicii baroce are, cel puțin, două consecințe majore pentru lumea de azi. primul și cel mai important a fost readucerea vocii de contratenor în prim-plan. Nu elaborez mai mult, spun doar că într-o vreme a „revoluției gender-ului” (cu totul altceva decît „revoluția sexuală”), vocile de contratenor au public și succes. Se potrivesc spiritului timpului. A doua, consecință este de natură istorică și ține, mai degrabă, de redescoperirea legăturii dintre rădăcinile noastre grecoromano-creștine și actualitate. Părerea mea este că unul dintre motivele pentru care modernitatea a rupt Europa de rădăcinile ei, făcînd-o azi să pară gelationoasă, lipsită de contur, gata să adopte bucuroasă orice se întîmplă să cunoscă, este proasta imagine construită Evului Mediu și epocii imediat următoare. Vulgata istoriei europene spune că totul a mers din rău în mai rău în Evul întunecat pînă la glorioasa Revoluție franceză. Cu „arheologia” muzicală putem merge spre Evul de proastă reputație și putem înțelege că, de fapt, un timp cu o asemene amuzică nu era, nu avea cum să fie atît de rău pe cît ne spun „ideologii libertăților”.
Jordi Savall este un muzician special, poate cel mai special dintre imenșii artiști aduși la București de această ediție a Festivalului „George Enescu”. În anii 1960, pe cînd studia violoncelul la Barcelona, a descoperit două pasiuni care nu l-au părăsit niciodată: muzica veche și Montserrat Figueras. Muzicii vechi, i-a dedicat viața sa. A devenit gambist și unul dintre cei mai luminați scotocitori prin arhivele lumii pentru a-i reda acesteia o pierdută memorie muzicală. Cu Monserrat Figueras s-a căsătorit. Ea a devenit, pînă aproape de plecarea ei dintre noi, în 2011, soprana formației „Hesperion”, pînă în 2000 zisă „XX”, după 2000 zisă „XXI”. Hesperion este un cuvînt medieval care desemna, deopotrivă, pe locuitorii peninsulelor Italică și Iberică. Întîlnirea lui Jordi Savall și Monserrat Figueras a fost, nu am nici o îndoială, voința lui Dumnezeu. Nu doar că au fost o familie perfectă, dar au format un cuplu muzical extraordinar care a readus în deriva dintre cele două secole trăite de noi muzica unor timpuri despre care credem că știm multe, dar nu știm mai nimic. Cum reperele pentru aprecierea acestei muzici lipsesc celor mai mulți, rămîne doar momentul magic al minunării. Instrumente vechi mînuite măiastru, voci de toate genurile (de la contratenor la bas, plus o soprană) bine antrenate pentru acest gen de cînt și o muzică din alte universuri care, paradoxal, pe măsură ce sînt mai depărtate în timp, par mai apropiate, mai intime. Nu sînt un împătimit al muzicii vechi, dar am impresia stranie, de fiecare dată cînd o ascult, că îmi șoptește la ureche, că îmi cîntă direct mie, că îmi spune ceva personal. Este, scuzați grandilocvența, ca și cum istoria lumii devine istoria mea personală.
Munca lui Savall este, din această perspectivă, fabuloasă: a scos zeci de discuri și a finalizat nenumărate proiecte muzicale, readucînd în atenție muzicile imperiilor și regatelor care s-au născut și au murit în Evul Mediu. La noi, el este mai ales cunoscut datorită discului său „Istanbul/Dimitire Cantemir – Cartea științei muzicii și tradițiile muzicale sefarde și armene”, din 2009, un CD pornit de la manuscrisul lui Cantemir, „Cartea științei muzicii”. Mai nou, discul său din 2013, „Balkan Spirit”, l-a apropiat, iarăși, de spațiul nostru muzical.
Aportul lui Savall la reîntregirea cu propriul sine mai vechi a culturii muzicale europene contemporane este imens. Ceea ce a făcut acest om pentru revitalizarea instrumentelor vechi și a muzicii de pînă la Vivaldi și Bach (cam aceasta este limita „superioară” de vechime a muzicii pe care o cîntă Savall și formația sa) este incomparabil. Pur și simplu, nimeni nu a făcut mai mult și mai bine. Au fost și, fără îndoială, sînt bravi interpreți ai acestei muzici, dar nici unul nu a reușit ce și cît a reușit Savall.
Muzica veche are, după părerea mea, o unică imensă și indiscutabilă calitate: e veche. Ca orice vechi, impune respect și prețuire în sine. Este, totuși, o muzică pentru un public foarte „de nișă”. Am putut vedea la Ateneu, în penultima și antepenultima seară a Festivalului, că acest public există la București. Că îl știau pe Savall și isprăvile lui de pe Mezzo sau urmare a proiectului Cantemir despre care am pomenit mai sus, că îl știu din precedentele concerte pe care le-a dat în edițiile trecute ale Festivalului, că îi știau discurile sau călătoriseră prin Europa să-l asculte – fapt este că muzicianul catalan are fani mulți la București.
Anul acesta, Savall a venit la Festival cu ansamblul „Le concert des nations”, orochestră fondată de el în 1989 din aducerea împreună a unui număr de soliști specializați în muzică veche. Cu ei, istoria cîntă.
Recomandările noastre
