Cine este acela ce nu își amintește cu drag de casa bunicilor, de ulițele prăfuite, de pietricelele ce ni se înfigeau de atâtea ori în talpă, în timp ce alergam desculți la fântână? În astfel de locuri ajungem mai rar astăzi.

Satul a rămas undeva în urma noastră, în timp ce noi alergăm grăbiți spre locuri mai strălucitoare. Dar a rămas întipărit adânc, iar povestea lui, una atât de veche, continuă și se vrea încă spusă. Așa că vă invit într-o călătorie altfel, într-un timp în care oamenii aveau timp, în care viața se desfășura sub alte două mari ritmuri: cel al naturii și al fricii de Dumnezeu.

În vatra satului

„Eu cred că veșnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet,/ și inima-ți zvâcnește mai rar,/ ca și cum nu ți-ar bate în piept,/ ci adânc în pământ undeva.” Lucian Blaga

Odinioară viața omului se desfășura într-un univers închis, satul, dar nu lipsit de comunitate sau de comuniune. Gospodăriile, așezate în apropierea bisericii și a școlii, formau vatra satului, o celulă vie în care se marcau toate evenimentele importante: nașterea, căsătoria, sărbătorile religioase și apoi moartea. În jurul acesteia, delimitând hotarele satului, se aflau câmpul, izlazul și pășunea, adică moșia satului, acolo unde bărbații, ajutați de flăcăi și de copiii mai în putere, munceau pământul sau pășteau animalele.

Femeile se îngrijeau de ogradă, trebăluiau în jurul casei având copilașii mici pe lângă ele și pregăteau de-ale gurii. Fetele sau tinerele neveste erau cele ce treceau satul cu ulcioarele de apă proaspăt scoasă din fântână și cu coșul cu merinde menite să potolească foamea celor ce trudeau la câmp. Mâncarea, făcută din ingrediente simple, crescute și apoi culese din jurul casei în sortul prins la brâu era mereu închinată Domnului și nu era niciodată gustată înainte de a i se face semnul Sfintei Cruci. Mămăliga, turta în spuză, terciul erau mâncate cu poftă cu o bucată de brânză, păstăi și alte legume și nu de puține ori cu chisăliță de magiun de prune. Carnea, în special cea de pasăre, era gătită mai ales în zi de sărbătoare, rumenită bine și însoțită de colaci copți în spuză.

În ritmul naturii

“Natura, viața și timpul imită anotimpul” Valeria Mahok

Truda și munca erau atunci întrerupte de odihna sărbătorilor religioase, peste an, dar și de odihna naturii, în timp de iarnă. Duminica era închinată Domnului, când îmbrăcați în straiele bune se îndreptau, cu mic, cu mare, spre Sfânta Liturghie. Era prilej de învățare, și mai apoi, la hora de Duminică, era prilej de vorbă si de joc. Așa se cunosteau tinerii satului, se legau prietenii sub ochii cutezători ai părinților și ai bătrânilor aflați pe margini și se puneau bazele unor noi familii.

Nunta în sat era un eveniment la care participau cu bucurie toți tăranii, doar copiii fiind lăsați să păzească ogrăzile și să se uite curioși peste porți, atunci când trecea alaiul cu chiote si cântec, iar zestrea era pregătită de mâna fiecărei fete de cum învăța să țină acul în mână, dornică să își arate dibăcia și hărnicia. De altfel, în orice gospodărie, fiecare fecioară și fiecare femeie țesea pânză de borangic, de cânepă sau lână, iar camașa purtată de Paște era cusută încă de la lăsata secului cu modele cât mai complicate, care aveau fiecare o însemnătate aparte, ascunzând chiar și mesaje, precum tricolorul cusut pe interiorul cămășilor în vreme de opreliște. În a doua zi de Paște, tineretul gătit în straie de sărbătoare, purtând în mână flori și crenguțe, ca semn al renașterii, participa la jocuri, la construirea scrânciobului, care dădea prilej de mare zarvă și bucurie în zilele calde de odihnă de peste an.

În serile lungi de toamnă și de iarnă, veselia se muta în claca organizată în gospodăria vreunui sătean ce avea de curățat sau de măcinat porumb, de scărmănat lâna sau alte munci mai grele. Se spuneau povești, ghicitori, se cânta, iar gazda îi îndemna cu un pahar de vin, cu o zeamă caldă, uneori cu mere, nuci sau miere. După ce se terminau muncile, oamenii mai rămâneau un ceas, două, cântau și se prindeau în horă.

Așa treceau anotimpurile friguroase și venea iarăși timpul de primenit ograda și grădina, începând un nou ciclu al trudei și al rodului. Casele, ce erau de cele mai multe ori construite din chirpici, aveau două sau trei odăi: odaia de la cuptor, și o alta, în oglindă, unde se găsea soba oarbă. Mai târziu a apărut și camera bună, unde erau păstrate lucrurile de valoare și zestrea fetelor din casă și care, de cele mai multe ori, era ținută închisă și neîncălzită, pregătită sa primească doar musafirii. La loc de cinste se păstra Icoana casei, împodobită cu un ștergar cusut de mână. Prispa avea rol de protecție și de trecere și era numai bună de dormit în nopțile toropitoare de vară, dar avea de multe ori și rol decorativ având încrustate diverse sculpturi în lemn, cu motive geometrice. Aveam atunci ochi pentru frumos, pentru bun gust si simplitate.

Pilonii satului

Părintele Justin Pîrvu, citându-l pe Nicolae Iorga spunea: “Satul și Biserica au emancipat România, una i-a dat dimensiunea civilizației umane, cealaltă i-a dat dimensiunea sacrului, iar popoarele care au sacralitatea în ființa lor, au și destin, au și loc în istorie.”

Cu adevărat satul românesc a crescut în jurul Bisericii. Preotul avea rol și de sfătuitor, și de judecător și, de cele mai multe ori și de doctor. Impunea respect, dar era și primul chemat în ajutor în caz de necaz. Tot Biserica a fost cea care a orânduit pe langă ea și scoala. Învățătorii aduși ajutau copiii să descifreze tainele cititului și socotitului și nu de puține ori copiii îi urmau prin tot satul și după școală. Tot preotul împreună cu învățătorul erau cei ce umblau prin sat și încercau să convingă părinții copiilor mai isteți să îi lase să își continue studiile, chiar dacă  asta însemna lipsirea de o pereche de mâini apte de muncă în gospodarie.

Astfel timpul curgea în sate și cu cât înaintau în vârstă, oamenii deveneau mai contemplativi, atât în ceea ce privește natura, cât și viața în sine pe care o vedeau ca pe un dar de la Dumnezeu, o punte către cer. Se înconjurau de muncă și nepoți, de obiceiurile ce îi ghidau și le erau cale în viață. Bătrânii deveneau ei înșiși pilonii satului, demni de sfat și de cuvant. Și aveau ce spune și ce învăța pe cei mai tineri pentru că văzuseră și trăiseră multe și știau care le sunt valorile si credințele. Același Părinte Justin Pîrvu spunea: “Dacă ar fi mai mulți moși Ioni într-un sat, câte nu s-ar putea face! Nouă nu ne trebuie la ora actuală altceva decât modelele de viață să ne îndrume.” Și câtă dreptate avea!

Încotro?

Este adevărat că pe măsură ce timpul trece aceste amintiri se șterg, bunicii copiilor noștri trăiesc de cele mai multe ori în orașe tumultoase și vacantele se petrec în destinații exotice. Este adevărat deoarece suntem în schimbare și însăși schimbarea este o paradigmă a vieții. Însă, din același motiv, cred că avem nevoie să ne cautăm rădăcinile, să încercăm și noi să simțim care ne sunt valorile și să trăim în comuniune mai mult cu natura și, măcar uneori, mai puțin cu zgomotul vitezei.

Și sunt destul de multi cei ce simt asta. Citesc despre minimalism, slow food si ecologism, aud poveștile multor familii care, pentru a-și crește copiii într-un mediu sănătos, aleg să se reîndrepte către sat, către natură și viața simplă, și mă întreb dacă nu sunt toate acestea doar niște manifestări ale unei nevoi primare, nevoia noastră de împământenire.