Pe data de 9 aprilie, medicii și asistentele de la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Pneumoftiziologie „Victor Babeș” din Craiova, îmbrăcaţi în costumele de protecţie şi cu măşti pe faţă, au încins o horă uriaşă în curtea spitalului. Sărbătoreau o izbândă. Primul pacient bolnav de coronavirus vindecat în acel spital. Vindecatul îi aplauda de la etaj. După mai bine de o lună de internare, dintre care o săptămână o stătuse la terapie intensivă, după ce în mai multe rânduri se părea că a pierdut lupta cu moartea, se vindecase. Omenirea începuse să câştige bătălii în acest război. În hora aceea ameţitoare, Omenirea scosese din rastelul inimii cea de-a doua ei armă teribilă: bucuria.
Am văzut apoi imagini asemănătoare de pe toate continentele. Cu pacienţi vindecaţi, care plecau acasă în aplauzele personalului medical care-i salvase. Omenirea înepea să câştige tot mai multe bătălii în acest război.
Pe 27 mai, am fost convins că Omenirea a câştigat războiul. Iar întrebarea pusă de tânăra reporteriţă chiar a fost una stupidă. Pe 27 mai, în curtea spitalului din Târgu Cărbuneşti, judeţul Gorj, România, un băbat de 60 de ani, vindecat de coronavirus, a încins de unul singur o sârbă de s-au cutremurat pereţii. Mărunţea virusul în picioare, nu alta. Stătuse o lună în spital. Acum era vindecat. Nepoata lui, de 14 ani, şi ea infectată, fusese externată.
Dansul acesta îndrăcit, bătut cu bucurie amestecată cu ură, dansul acela despre viaţă şi despre moarte, eu cred că echivalează, în acest război cu coronavirusul, cu „Ziua Z” din Cel de-al Doilea Război Mondial. Debarcarea din Normandia. Când s-a decis soarta războiului. Când a devenit clar cine îl va câştiga.
Ne puteți urmări și pe Google News
Eu cred că prin dansul lui, gorjanul a răspuns clar la întrebarea, cât se poate de prostească a tinerei reporteriţe. Omenirea. Adică noi!
Recomandările noastre
