Tot nu știu ce să cred despre stilul președintelui Iohannis. Este atît de surprinzător cu indestructibila lui tăcere, iar noi atît de obișnuiți cu vorbăria politică, încît tipul are ceva de extraterestru.
Pe de o parte, a făcut cîteva gesturi care dovedesc o dezvoltată musculatură politică: solicitarea publică a demisiei lui Ponta urmare a punerii sale sub învinuire, numirea lui MRU la SIE, răsturnarea carului alegoric pesedist al Codului Fiscal sînt, totuși, mișcări politice de forță. Pe de altă parte, exasperanta lui inapetență pentru comunicare (pe care o cultivă ca pe o calitate!) indică, mai degrabă, o slăbiciune. La fel și încîntarea de sine pe care o afișează în costumul prezidențial.
Sigur, e prea devreme să facem acum un bilanț al mandatului său, dar peste vreo trei luni va trebui să-l facem, pentru că se va împlini un an de cînd a ajuns președinte - adică 20% din termenul pe care Constituția și votul românilor i-l acordă în fruntea statului se va fi scurs deja. Pînă atunci, însă, vreau să rămîn credincios titlului acestui text și să spun că lipsa lui Klaus Iohannis din dezbaterea publică pe care a stînit-o singur cu decizia de a trimite spre re-examinare Codul Fiscal al lui Ponta i-a dăunat nu doar lui, ci cauzei bune pe care a apărat-o, în sine.
Am spus-o mereu, Iohannis a făcut bine solicitînd reexaminarea parlamentară a Codului, iar PNL a făcut rău votîndu-l, deși vîrful de lance al partidului în materia politicilor de guvernare, Cătălin Predoiu, a spus răspicat, încă din momentul aruncării pe piață a proiectului de Cod, că acesta este mai degrabă un roman de aventuri decît temelia unei legislații fiscale stabile, solide.
Scăderile consistente de taxe trebuie însoțite de trei condiții, ca să fie cu adevărat benefice: scădera costurilor de funcționare ale statului, scăderea așteptărilor românilor în privința prestațiilor statului către ei (bani mai puțini la taxe înseamnă nu doar bani mai puțini la stat, ci bani mai mulți în buzunarul contribuabililor care vor trebui să înțeleagă că au acești bani în puls anume pentru a face ei înșiși pentru ei ceea ce statul se străduia să facă cînd le lua taxe mari) și menținerea unui nivel de taxare acum, în vremuri bune, care să permită o nouă scădere a lor în timpuri de criză (căci, în criză, se răspunde cu scăderi de taxe, dar important este să ai ce să scazi, pentru că dacă ele sînt scăzute deja din timpul de creștere economică, în vremea recesiunii vom fi obligați să le mărim, ceea ce va lovi crunt economia).
Cînd, în fața bancherilor, Iohannis se mira cum de a ajuns ideea scăderii TVA vedeta eclatantă a întregului Cod, era deja prea tîrziu. Aparatul de propagandă al lui Ponta își făcuse deja treaba. PNL, cu o singură excepție cum ziceam, a rămas cu degetul în gură privind, năuc, la mișcarea neașteptată a președintelui. Repoziționarea lor (”noi întodeauna am spus că....”) a fost ridicolă - în afară de Predoiu, n-am auzit nici un penelist care să pună sub semnul întrebării votul pentru Codul lui Ponta. Oricum, deveniseră irelevanți. Dintr-odată, piesa avea doar două personaje: Iohannis și Ponta.
Textele pe care urmau să le spună, replicile cu care urmau să se contreze, argumentele pe care urmau să le dea erau previzibile. Partitura lui Iohannis era cu mult mai convingătoare. Conta, mai departe, interpretarea. Și aici,Iohannis stătea mult mai bine, pentru că era mult mai credibil decît mitomanul impostor, jumulit de tot penajul arogant al anului 2012. Important era că, pentru o dată, cel care avea dreptate pe fond era și mult mai credibil, ceea ce se întîmplă rar în politică. Iohannis avea totul ca să cîștige, spre binele țării, confruntarea cu Ponta. Și, totuși, Iohannis nu a urcat pe scenă. La locul ”duelului” a venit doar Ponta cu antenele și reteve(i)urile lui...
În final, partidele, au ajuns la un fel de consens. Acest consens, reamintesc, s-a atins tot la Cotroceni, după o discuție a lui Iohannis cu coaliția majoritară. Restul a fost mimă - că s-au întîlnit experții partidelor și apoi liderii partidelor și apoi grupurile parlamentare, nu a contat prea mult. Aceste întîlniri au consacrat ce se stabilise între pesedei și președinte. Adică, o formulă ceva mai rezonabilă. Nu cu mult mai rezonabilă, ci doar ceva mai rezonabilă. Nebunia populist-iresponsabilă a lui Ponta a fost puțin temperată. Ce înțeleg, însă, românii din toată această poveste?
Avem, pe de o parte, un prim-ministru care delirează tot timpul despre cît e de bine și care zice poporului, sărăcit și năucit de atîta propagandă din toate părțile, că vrea să dubleze salariile și să scadă toate taxele. Pe de altă parte, avem un președinte care mai are o bună cotă de credibilitate, care ia decizia corectă pentru România, dar tace. Într-o poveste frumoasă, poporul merge cu președintele, apreciind discreția și prudența lui. Într-o poveste mai realistă, poporul merge cu guralivul și vrea ceva bănuți în plus acum, fără să-și imagineze că de mîine o să-i dea înapoi înzecit. Mîine, îl va înjura pe cel care va fi la butoane. Ce fel de poveste este România?
Recomandările noastre
