Am spus de la primele confruntări Băsescu-Tăriceanu că România, dacă vrea să facă reforme, are nevoie de o minimă coabitare între președinte și premier. Un conflict permanent, în care premierul refuză să-i răspundă la telefon președintelui, iar acesta din urmă îl toacă pe șeful Executivului de dimineața până seara este, în final contraproductiv.
De aceea, dorința președintelui Iohannis de a avea un dialog civilizat cu Victor Ponta este corectă. La fel de corectă este și promisiunea ca Armata să obțină o alocare de 2% din PIB. România și-a luat acest angajament când a intrat în NATO. Poate am uitat prea repede cât de mult neam dorit să facem parte din această alianță, iar acum ni se pare firesc ca alții să se ocupe de securitatea noastră – vezi situația jenantă în care ne aflăm în ceea ce privește poliția aeriană. Doar România, Luxemburg, Slovenia, Albania și statele baltice se află în situația de a apela la alte țări pentru a-i asigura securitatea spațiului aerian. În sfârșit, este nevoie de bani pentru înzestrarea armatei, din perpsectiva amenințării ruse. Chiar dacă Kremlinul, pe fondul conflictului din Ucraina și al prăbușirii prețului barilului de petrol sub 50 de dolari, este la limita falimentului, asta nu înseamnă că Putin s-a calmat. Nimic nu garantează că el nu va relua ofensiva spre Est.
Marea problemă a consensului realizat de Iohannis în jurul bugetului destinat Apărării, din 2017, este dacă el va fi respectat. Clasa politică din România are o problemă cronică legată de respectarea cuvântului. În primăvara lui 2008, toți liderii partidelor parlamentare au semnat, sub patronajul Președinției, un acord prin care educația urma să beneficieze de 6% din PIB, iar Cercetarea de 1%. A venit criza, putem înțelege că acordul nu a fost respectat. Dar nici în 2014 acest sector nu a primit mai mult de 3%. Câțiva dintre cei care au semnat în 2008 erau, bine, sănătoși, ieri la Cotroceni. Pe nici unul dintre ei nu-i durea mâna să semneze un document plin de promisiuni pentru 2017, când nu se știe cine va fi la putere. O problemă, aparent secundară, este că ar fi trebuit să se precizeze și unde se duc banii. Acum câteva zile, directorul SRI, George Maior spunea: „Este foarte bine că bugetul Armatei urmează să fie mărit, ar fi şi mai bine ca el să fie planificat şi folosit bine pentru întărirea operaţională a structurilor Armatei”. Mi se pare că declarația lui Maior este ușor critică și sugerează că există riscul ca banii să nu ajungă în înzestrarea cu echipamente... De altfel, România nu are nici acum un buget multianual. Dimpotrivă, în 2014 au existat vreo trei rectificări. Între ceea ce votează Parlamentul și execuția bugetară finală există diferențe uriașe.
Am citit destul de mult în ultimele zile despre acordurile bipartizane din SUA, unde periodic se întâmplă ca un președinte de o culoare politică este obligat să coopereze cu un congres dominat de o majoritate ostilă. Cazul cel mai mediatizat este al președintelui Reagan, care s-a înțeles cu democrații pe chestiuni extrem de sensibile precum securitatea socială sau imigrația. Și președintele Obama a fost nevoit să ajungă la compromisuri cu republicanii pentru ca SUA să poată avea un buget. Aceste înțelegeri bipartizane nu au fost niciodată ușor de realizat. Au vizat probleme importante, în care, la început, diferențele de opinie erau uriașe. A fost nevoie de zile de negocieri pentru a se ajunge la o înțelegere.
Ne puteți urmări și pe Google News
Ceea ce vreau să spun este că mi-aș dori ca președintele Iohannis să reușească să obțină un consens politic și pe chestiuni mai spinoase, iar viitoarele acorduri între partide să conțină angajamente ferme. În domeniul sănătății sau al educației, de exemplu. Dar, pentru asta, este nevoie de negocieri dificile și, mai ales, de parteneri în care să poți avea încredere că își respectă cuvântul.
Recomandările noastre
