După ce s-au pierdut zeci de mărci de tradiție, România este pe cale să obțină protecție europeană pentru un produs care se exporta cu succes înainte de 1989.
Istoria Salamului de Sibiu începe în 1910, în Sinaia, unde italianul Filippo Dozzi a creat o rețetă care s-a bucurat rapid de un succes care a dăinuit peste decenii. În epoca comunistă, au fost create mai multe fabrici, iar aproape întreaga producție era exportată, iar pe mesele românilor ajungea doar marfă luată mai mult pe sub mână. Acest fapt, precum și calitatea, au transformat Salamul de Sibiu într-un produs de lux.
După 1989, producția la nivel național s-a extins, însă nu toți fabricanții au respectat rețeta italianului Dozzi. Cum o marcă de tradiție era pe cale să se piardă din cauza abundenței de produse de proastă calitate, unii dintre cei mai mari producători de pe piață, Agricola Bacău, Aldis, H&E Reinert, Salsi SA și Scandia România, au decis să înființeze o asociație care să ceară mai marilor de la Bruxelles protejarea mărcii Salam de Sibiu ca Indicaţie Geografică Protejată la nivel comunitar.
Aceasta înseamnă că „niciun producător din afara granițelor României nu va putea fabrica acest tip de salam, iar cei din țară vor trebui să urmeze cu strictețe rețeta originală”, a declarat pentru EVZ patronul Angst, Sorin Minea.
Acum, asociația este pe cale să finalizeze documentele care vor fi depuse la autorități. „În cursul lunii iunie se va finaliza caietul de sarcini, acesta va fi depus la Ministerul Agriculturii, unde va parcurge o procedura de verificare care durează încă o lună, după care se va face înscrierea la Bruxelles pentru indicație geografică protejată, procedură care se întinde pe durata de un an”, ne-a precizat președinta Asociației Producătorilor de Salam de Sibiu, Carmen Gavrilescu.
Dincolo de faptul că o marcă de tradiție românească va fi protejată la nivel european, după ce se vor obține avizele, asociația va putea accesa fonduri europene pentru promovarea acestui produs și pe alte piețe, din afara spațiului comunitar. Acest lucru este important, dacă ne gândim că până acum există un singur produs românesc, Magiunul de Topoloveni, căruia i se face reclamă în țări ca Rusia sau Elveția pe bani europeni. Mai mult decât atât, accesarea acestor fonduri ar putea aduce din nou, Salamul de Sibiu pe mesele americanilor, așa cum se întâmpla înainte de 1989, când cea mai mare parte a producției era exportată în țări ca Statele Unite sau în vestul Europei.
Moștenire de familie
Un italian, Filippo Dozzi, care lucra la cariera de piatră de la Piatra Arsă, din fostul cătun Poiana Țapului, își dă seama că, la Sinaia, mediul este favorabil producerii salamului crud-uscat, cu termen de maturare foarte lung și cu garanție de luni de zile. Așa că se hotărâște să cumpere o clădire care adăpostea un restaurant, un depozit de vinuri șsi un hotel, unde înființează "Intreprinderea Individuală Filippo Dozzi". Rețeta sa a fost transmisă fiilor săi, care au condus fabrica până la naționalizare. La acea vreme, producția societății era deja de 120 tone anual și avea 40-50 de angajați.
Ulterior, au fost aduși salariați din întreaga țară care să prindă meșteșugul preparării Salamului de Sibiu, iar astăzi acest produs se fabrică în aproape toată țară și se comercializează în medie, cu 50 de lei pentru o jumătate de kilogram.
Numele de Salam de Sibiu provine nu de la locul producerii acestuia ci de la vama Sibiu. La vremea când Dozzi a pornit afacerea, marfa sa, pentru a ajunge din Regat în Imperiul Austro-Ungar, tranzita vama Sibiu, potrivit reprezentanților Salsi. Deoarece în Ungaria existau fabrici concurente care produceau un salam asemănător cu cel produs de Dozzi, erau și restricții privitoare la tranzitarea transporturilor cu salam românesc pe teritoriul Ungariei. Numai Ministerul Agriculturii al Ungariei putea înlesni trecerea salamului românesc către alte piete. Astfel, în comenzile venite de la partenerii externi, numele produsului devine mai întâi "Salam din vama Sibiu", pentru ca mai apoi să fie numit "Salam Sibiu".
Recomandările noastre
