În urmă cu ceva vreme, o veste despre mine apărută într-un ziar obscur în România, dar care a copiat un nume mare în presa internaţională, cam cum ar fi la fotbal Real Malu’ Spart sau Chelsea Cochirleanca, m-a urcat pe culmile fericirii, pentru ca după nici o jumătate de oră să mă facă să mă prăbuşesc în cea mai neagră deznădejde.

Spunea articolul respectiv că eu am delapidat de la stat peste un milion de euro. Fericit că am un milion de euro, am şi uitat că din ’90 nu am mai lucrat nicio zi la stat, deci nu aveam cum delapida nimic de la el. Bucuria că sunt bogat m-a făcut să trec peste faptul că autorul, un ziarist de presă al cărui nume îmi scapă de celebru ce e, nu are proprietatea termenilor: „delapida, delapidez - verb A sustrage, a fura, bani sau alte bunuri din avutul statului” (conform DEX). Nu m-am împiedicat în amănunte mărunte. Suma era fabuloasă şi am alergat degrabă la bancă, unde am contul în care îmi primesc salariul.

Prima dezamăgire. În afară de salariu, şi nici acela întreg că mai cumpărasem câte ceva între timp, nu mai erau alţi bani. M-am certat cu cei de la bancă, până m-au scos paznicii afară. În zadar le-am arătat ziarul. Mi-am spus apoi că numai un prost poate să pună bani furaţi la bancă, pentru că acolo te întreabă de unde îi ai. Ce să le spun? Că i-am delapidat? Aşa că am alergat acasă. La saltea, nimic. Sub pat, iarăşi nimic. M-am mai şi curentat că am scos şi prizele din perete. Am apelat la ultima speranţă. M-am apucat să scormonesc prin buzunarele hainelor pe care nu le mai purtasem mai rar, deşi o asemenea sumă e greu să o ascunzi într-un singur buzunar. Nimic, şi de data asta.

Atunci m-a cuprins deznădejdea. Adio vacanţe la soare, adio, casă cu etaj şi piscină, adio automobil de lux, adio muncă de zi cu zi. Toate se împrăştiau ca un fum auriu. Cu atât mai mare era dezamăgirea cu cât, în afară că delapidasem de la statul la care nu lucrasem niciodată, o făcusem şi foarte subtil, pentru că niciodată în viaţa mea nu am fost anchetat penal pentru acuzaţiile pe care jurnaliştii de la ziarul mic cu nume mare le descoperiseră.

Mi-am zis să mă liniştesc din emoţii şi, cu capul mai limpede, să mai caut şi a doua zi. A doua zi însă, altă surpriză. Două publicaţii minuscule, trezite ca nişte pechinezi din somn, care încep să latre uitându-se în toate părţile, fără să ştie de ce şi la cine, spuneau că am delapidat, de data asta, 3 milioane de euro. Din zi în zi deveneam tot mai bogat. Am năvălit din nou la bancă cu ziarele în mână şi din nou am fost zvârlit afară de paznici, am sfâşiat salteaua, am întors patul cu picioarele în sus, am rupt câteva haine ca nu cumva să aibă buzunare tainice. Nimic! Nimic! Nimic!

Atunci, de nervi, m-am dus şi i-am dat în judecată pe cei care scriseseră că am milionul de euro. Mai ales că publicaţiile care scriseseră despre mine că am delapidat, aveau zilnic câte 100-200 de accesări la materiale, adică aveau cititori nici câţi locuitori are o scară de bloc, iar la articolul despre mine avea câte 20.000 de accesări. Adică, mai mult decât avuseseră publicaţiile respective în total, de la înfiinţare. Atunci abia am înţeles că sunt victima unei calomnii şi am chemat la dreptate publicaţia care a lansat prima zvonul, dar şi în solidar, alături de autor, ziaristul de presă, pe directorul fiţuicii, domnul Sabin Orcan pe numele de scenă, Sabin Borcan pe cel din buletin.

Şi am ajuns la tribunal. Ne-a judecat o doamnă tânără, care părea că înţelege despre ce este vorba. Eram acuzat de delapidare, deşi nu delapidasem nimic şi nici măcar nu fusesem vreo secundă anchetat pentru asta de cineva, poliţie sau parchet.

După mai multe amânări, vine şi sentinţa. Eu cerusem despăgubiri morale, dovedind că mi s-au adus numeroase prejudicii, un milion de euro. Măcar să-i văd şi eu cum arată, dacă tot am fost acuzat că i-am furat. Bun. Nu sunt chiar naiv. Ştiam că instanţa n-o să-mi aprobe niciodată asemenea sumă. Şi chiar dacă mi-ar fi aprobat-o, un milion de euro nu valorează toată redacţia domnului Sabin Orcan, dacă-i duci la târg îmbrăcaţi frumos, să-i vinzi. Că pe analfabeţi nu prea dă nimeni doi bani. Doar în timpurile astea mai sunt băgaţi în seamă, pentru că oamenii cu scaun la cap refuză să facă mizeriiile şi dezinformările pe care le fac ei.

L-am adus martor pe jurnalistul Sorin Roşca Stănescu, alături de care am fondat un ziar şi am fost împreună ca reporteri de front în câteva teatre de război.

De partea cealaltă a baricadei, surpriză de proporţii. Răsturnare de situaţie, cum ar zice Dan Diaconescu. Chemaţi-vă rudele, prietenii şi vecinii. Cine credeţi că-l apăra pe domnul Orcan şi publicaţia domniei sale? Firma de avocatură a senatorului Daniel Fenechiu. Liderul grupului parlamentar al liberalilor din Senat. Acelaşi Daniel Fenechiu care în anul 2012 intra în Senat pe mâna PP-DD şi pe care, dacă nu-l duceam de mână să-l prezentăm alegătorilor din colegiu Dan Diaconescu, Florin Condurăţeanu (Dumnezeu să-l ierte) şi subsemnatul, nu-l cunoşteau şi nu-l votau nici găinile din curtea mamei domniei sale. Chiar acolo, la tribunal, mi-am adus aminte cum striga şi el dintre noi trei, ca să fie băgat în seamă: „PNL şi PSD, aceeaşi mizerie!” Acum e lider PNL şi, probabil, păstoreşte o altă mizerie, mai consistentă, mai maro şi mai mirositoare decât cea galbenă şi fluidă de atunci.

Cu mare nădejde am aşteptat sentinţa. Care m-a surprins mai ceva decât prezenţa Casei de Avocatură Fenechiu şi Asociaţii de cealaltă parte a baricadei. După vreo două amânări, mi s-a respins sesizarea. De ce?

Ei, pentru această curiozitate, a trebuit să mai aştept încă un an, căci abia acum a ieşit şi motivarea.

Am citit-o perplex. Mai întâi mi-am dat seama că doamna judecător habar nu a avut cine a fost în sală. Spune la început: „La apelul nominal făcut în şedinţă publică, au răspuns reclamantul Sorin Ovidiu Bălan, personal şi asistat de avocat Violeta Oancea şi pârâtul ZIARUL ON LINE…(şi nu-i mai dăm numele, că oricum nu contează), prin directorul redacţiei, Sabin Orcan, prin avocat, lipsind pârâtul Pop Alexandru.” Ba nu, doamnă judecător. Lipsea şi pârâtul Sabin Orcan. Pe care numai dumneavoastră l-aţi văzut, deşi n-ar fi fost greu de reperat de ceilalţi oameni prezenţi în sala de judecată. Era numai doamna blondă de la casa de avocatură, ceva mai trecută acum decât când pleda pentru PP-DD.

În continuare, motivaţia o ia de la prima mineriadă şi bate câmpii până în zilele noastre, încercând să sugereze că eu aş fi securist, deşi am un document oficial, de la CNSAS, care atestă că nu am fost nici acoperit, nici descoperit, nici colaborator, nici necolaborator cu Securitatea.

Pentru a-şi justifica decizia, doamna judecător afirmă în motivare: „Cu privire la buna credinţă a pârâtului şi la crearea unei dezbateri de interes general, trebuie arătat că aspectele menţionate prin articolele menţionate erau în legătură cu o problemă de interes public, constituind teme de dezbatere într-o societate democratică.

Totodată, tribunalul are în vedere faptul că autorul articolului nu s-a limitat să facă afirmaţii pur gratuite, ci, acesta a realizat o anchetă jurnalistică propriu-zisă, astfel cum rezultă din cuprinsul întregului articol (…)”

Să precizăm, pe scurt, două probleme, pentru doamna judecător care nici măcar nu a ştiut cine este în sala de judecată. Mai întâi, în calitate de cadru didactic peste 25 de ani la facultăţi de profil, având studenţi care acum sunt nume în presa din România, vă predau că o anchetă jurnalistică este un gen publicistic în care reporterul de investigaţii adună probe, pe care apoi le prezintă într-o înşiruire logică, demonstrând ceva.

În cazul meu, jurnalistul trebuia să adune date care să arate că eu am furat un milion de euro, bazându-se pe documente şi mărturii ale unor oameni care aveau cunoştinţă despre subiect. Iar la sfârşit, aşa obligă deontologia jurnalistică şi este şi stipulat în Legea Audio-Vizualului, trebuie audiată şi partea cealaltă, „audiatur et altera pars”, cum ar veni, cel acuzat adică, lucru care nu s-a întâmplat. Nimeni nu mi-a dat măcar un telefon să mă întrebe dacă am furat sau nu banii. Din acest punct de vedere, lipsind cu desăvârşire acest element fundamental, nu este o anchetă jurnalistică. Şi pentru a înţelege mai bine, să vă dau şi un exemplu.

Domnul Sabin Orcan, în CV-ul domniei sale, care este public pe reţelele de socializare, a afirmat în scris că este absolvent al Şcolii Superioare de Jurnalistică. Unde subsemnatul a fost cadru didactic mai bine de 20 de ani fără întrerupere. Eu, în ancheta mea, pe baza documentelor de la facultate, precum şi a mărturiilor studenţilor din perioada când domnul Orcan susţine că a urmat cursurile şi care afirmă că nu l-au văzut în viaţa lor, am demonstrat că domnul Sabin Orcan minte spunând că a absolvit SSJ (cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ jurnalistic la vremea aceea).

După care l-am rugat să mă contrazică, („audiatur et altera pars”), arătând diploma de absolvire. Cu rugămintea am rămas. Domnul Orcan nici până astăzi nu a arătat diploma. Mai mult, minciuna sa a fost la un pas să producă pagube statului: "Am refuzat un loc de deputat, altul de senator, ba chiar, deunăzi, şefia TVR", a scris pe Facebook în aprilie 2021, domnul Sabin Orcan. Dacă pentru deputat sau senator nu se cer studii superioare, (deşi, vorba unui pamfletar de forţă: „Domnilor parlamentari, după ce vă luaţi doctoratul, faceţi şi liceul. Vă spun eu că vă foloseşte”) pentru şefia TVR se cer musai studii superioare.

În al doilea rând, doamna judecător, noi nu am contestat faptul că scribul materialului nu a făcut o anchetă, deşi am arătat mai sus că nu a respectat o etapă esenţială a ei, ci faptul că a ajuns la o concluzie greşită, fără nici un argument. Cum că eu am delapidat un milion de euro. Concluzie de natură a-mi aduce prejudicii, ca persoană publică ce mă aflu, aşa cum recunoaşteţi şi dumneavoastră.

Spre deosebire de ancheta mea despre studiile lui Orcan, care ajunge la o concluzie corectă.

Apropo, domnule Orcan, unde este diploma facultăţii pe care susţineţi că aţi absolvit-o? Că eu nu v-am văzut niciodată nici la cursuri, nici la seminarii, nici la examene.

Noroc mare că a apărut, în sfârşit, motivarea, că putem merge mai departe cu procesul. Ori eu am furat cei un milion de euro şi atunci trebuie să răspund conform legii, ori articolul minte şi cei care l-au ticluit trebuie să mă despăgubească. Simplu, nu?

#Diploma, domnule Borcan!

Sorin Ovidiu Bălan