Evenimentul zilei a descoperit cum cadre didactice şi absolvenţi de liceu s-au dedat la comiterea de infracţiuni, fraudând examenul de Bacalaureat din acest an, folosind o metodă de a păcăli "ochiul vigilent” al camerelor de luat vederi instalate în mai toate unităţile de învăţământ în care s-au susţinut probele la examenul de Bacalaureat . Ceea ce vreau eu să supun atenţiei opiniei publice şi politicienilor care conduc această ţară este cu totul altceva decât detaliile întregii afaceri, pe care le puteţi citi numai în ediţia de print a ziarului de astăzi. Ce anume îi mână pe profesori şi pe elevi , unii în a-şi umfla buzunarele cu bani, ceilalţi în a-şi fura căciula singuri, pecetluindu-şi viitorul cu sigiliul ruşinii? Eu cred că de aici trebuie să pornim, adică de la cauze, dacă vrem într-adevăr să stârpim corupţia din sistemul de învăţământ, dacă vrem "să creştem” generaţia de mâine curată, cu o gândire neîntinată de păcatul fraudării, al copierii, al furtului intelectual. Pentru că, din păcate, pentru a eradica fenomenul corupţiei nu este suficientă acţiunea coercitivă a poliţiei, parchetelor, instanţelor de judecată.

Da, situaţia din sistemul de învăţământ a devenit atât de gravă încât reprezintă o vulnerabilitate la adresa siguranţei naţionale, fiind tratată ca atare şi, slavă Domnului!, au fost descoperite în ultimii ani foarte multe cazuri de corupţie, unele deja trimise judecătorilor, altele aflate încă în curs de urmărire penală. Dar în tot acest timp au fost prea puţine măsurile luate de guvernanţi, fie ei membri ai Guvernului ori ai Legislativului, şi mă refer aici la măsurile de natură a înlătura cauzele care-i împing pe oameni (profesori şi elevi, deopotrivă) să încalce mai mult decât nişte simple legile morale.

Demersul meu jurnalistic nu se vrea o pledoarie în sprijinul corupţilor, al celor care calcă legea în picioare, ci este o încercare de a trezi, măcar în al doisprezecelea ceas, pe mai-marii acestei ţărişoare ce par adânciţi mai degrabă în rezolvarea chestiunilor personale ori a celor de natură propagandistic-electorală (care până la urmă tot interesului personal şi de grup serveşte), decât aplecaţi spre rezolvarea reală a gravelor probleme cu care ne confruntăm, ca naţie.

Într-un top al salariilor, profesorii se află într-o zonă deloc favorabilă, la un nivel care nu le poate asigura un nivel decent de viaţă. Să nu uităm că şi ei au familii, şi ei se îmbolnăvesc, ca şi membrii familiilor lor, şi ei trebuie să mănânce şi să aibă ce pune în farfurie copiilor lor, şi ei au cel puţin un pensionar necăjit în familie pe care trebuie să-l ajute să-şi ia medicamentele ori bucatele atât de necesare supravieţuirii. Nu de puţine ori mi-a fost ruşine în faţa profesorilor şi a învăţătorului copilului meu, din cauza modului în care societatea şi conducerile ei au tratat şi tratează cadrele didactice.

Şi totuşi, pentru îmbunătăţirea situaţiei lor paşii au fost foarte, foarte mici, în cei 25 de ani de tranziţie. O dată li s-au mărit salarii doar printr-o lege care a rămas simplă maculatură, ce fusese dată pentru a-i capacita să iasă la vot şi să voteze tocmai cu cel care, s-a dovedit ulterior, i-a păcălit. La ultimele alegeri, i-au mai păcălit cu nişte bani de cărţi, daţi cu o viteză uluitoare chiar cu puţin timp înaintea votului. Degeaba, însă. Puterea, odată instalată prin propagandă şi pomeni electorale, şi-a văzut de ceea ce ştie ea mai bine să facă, aşa cum ne-a demonstrat în anii de după decembrie 1989: să fure, să mintă, să ne dea praf în ochi, să-şi asigure clientela, propriile interese, să dea măsuri pentru care vom plăti scump în anii ce urmează, cum ar fi spargerea sistemului unic de pensii prin acordarea de pensii speciale mai multor categorii profesionale. Nesimţirea e atât de mare faţă de viitorul acestei ţări (care nu poate fi bun fără oameni educaţi, cu o cultură solidă), încât, desigur, nu s-a gândit vreun politician că, dacă-i vorba să avem zeci de pensii speciale, cadrele didactice nu ar trebui să lipsească din această listă. Pensiile lor sunt mizere, salariile neîndestulătoare şi tipul contractelor lor de muncă (pe perioadă determinată) îi şi discriminează în relaţia cu băncile şi nu numai. Teoria că s-ar îndestula din banii obţinuţi din meditaţii nu ţine, nu este valabilă pentru toţi profesorii. Dacă mai iei în calcul şi faptul că sunt infime, în bătaie de joc, sumele cu care sunt plătiţi pentru a supraveghea şi corecta lucrările elevilor de la examene, înţelegi că, de fapt, sistemul nostru îi împinge la fraudă, la furt, la corupţie.

De partea cealaltă, a elevilor, exceptând copiii care provin din familii înstărite, bogate şi din clasa de mijloc (o pătură foarte subţire la noi), ceilalţi se confruntă cu un mediu plin de lipsuri – unii poate că mănâncă doar o dată pe zi -, nevoiţi poate chiar să-şi îngrijească fraţii mai mici, concomitent cu efortul de a merge la şcoală, cu lipsa cărţilor, dar şi a părinţilor – prinşi în vârtejul capitalismului aici sau prin altă ţară . Peste toate acestea se adaugă blazarea şi neputinţa profesorului din faţa lui în a-şi mai îndeplini adevărata misiune de a le instrui spiritele. Din reţetă nu lipseşte puterea exemplului din ultimii ani. Nu puţini sunt părinţii care au primit replici de la copii, în faţa cărora s-au blocat, de genul: „De ce să mă duc la universitate, dacă tu mori de foame cu două facultăţi?”, sau "Dacă Ponta a plagiat şi e tot şeful Guvernului, eu de ce să nu copiez?", ori "Lasă-mă cu teoria ta că banul nu înseamnă totul, că sunt lucruri care nu pot fi cumpărate. Totul, absolut totul se poate cumpăra în ţara asta!".

Şi ce facem noi, societatea, pentru a împiedica alunecarea pe această pantă într-o dimensiune distructivă? Dar guvernanţii noştri? Cum îi determinăm noi pe ei să schimbe situaţia asta prin politici publice sustenabile? Sau suntem atât de infantili, de neputincioşi şi indiferenţi, încât trăim din inerţie, doar pentru a face umbră pământului degeaba, fără a construi un viitor naţiei româneşti?